Toate țările au datorii. Dar cui??

Umblă pe internet o memă cretină, din păcate și pe țevi în care se întâmplă să mă aflu în unele momente, și apuc s-o recitesc. N-o să caut o poză cu caption, pentru că am impresia că nu merită să investesc atâta energie pentru un subiect pe care îl pot lămuri în câteva rânduri.

Ideea este că se trezesc unii adolescenți edgy să se gândească: „Bă! Cică toate statele de pe planetă au datorii. Dar... sunt TOATE! Cui pula mea sunt îndatorate toate țările din lume? Marțienilor?” (Parafrazez. Entitatea la care se întreabă lumea dacă deține datoriile planetei variază de la individ la individ, uneori putând să lipsească. Spun asta pentru că mă gândesc că întrebarea asta retorică nu va rămâne la fel de absurdă într-un viitor în care Elon Musk va reuși să populeze planeta Marte.) Și conspiraționiștii găsesc prilej cu această ocazie să scuipe evreii, banca mondială, marile puteri sau pe Satana, că răii ăștia manipulează omenirea, o obligă să-și vândă sufletul, astfel încât să ne ducem pe pulă înainte de a doua venire a lui Cristos.

Eu nu vreau să apăr marile instituții. Toată lumea știe că profitul se face încălcând legile morale, de multe ori și pe cele ale țărilor în care operează. Evident că dacă ești cinstit în legătură cu valoarea adevărată a unui produs pe care îl oferi, în cel mai bun caz îți recuperezi investițiile și atât. Dar asta nu indică vreo conspirație împotriva bunului trai al oamenilor. Există o explicație mult mai de bun simț și mai plauzibilă, una evidentă, pe care o voi prezenta în următoarele câteva rânduri:

Statele lumii au datorii unele la altele. Parcă aud un cor de oameni treziți la luciditate care întreabă: „Bine, deșteptule, atunci de ce nu-și anulează datoriile reciproce și plătesc numai diferențele?” Pentru că, deșteptule, toată lumea ar vrea ca mai bine să le fie datoria plătită, că așa ei au banii proverbial în mână, pe care îi pot investi, ca să-și plătească datoriile din profitul pe care îl obțin. Să zicem că eu îți datorez un leu, și tu îmi datorezi tot un leu. Da, poți tu să-mi dai un leu, eu să ți-l dau înapoi, și ne-am scăpat amândoi de datorii, dar n-am câștigat nimic. Dar dacă tu-mi dai un leu, eu iau un pix și reușesc să-l vând altundeva cu doi, pot să-mi plătesc datoria la tine, da-mi rămâne și ceva în plus. Tu nu te alegi cu nimic în plus, pentru că crezi în conspirațiile cu evrei și nu meriți!

Despre programatori

E mișto să programezi. Ești ca un mic zeu, iar calculatorul tău e universul. Mulți însă nu au impresia asta. Pentru unii calculatorul e magie neagră. Maximul de cunoștințe asimilate de asemenea oameni constă în faptul că apeși niște butoane și se întâmplă chestii, iar o mare parte din aceste corelații le sunt necunoscute. Iar aici nu mă refer doar la oamenii bătrâni care nu au avut așa ceva o bună bucată de vreme, ci și la oamenii care știu să folosească un calculator și o fac în fiecare zi. Și pentru ășia există un prag de înțelegere, care în general se termină în momentul în care li se fute compu'. Și zic fute iar nu strică, pentru că acest cuvânt încapsulează o gamă mai largă de probleme, de la supraîncălzire și blue-screen până la mersul compului în reluare și mesajele alea că ai mulți viruși și trebuie să cumperi un soft special să ții scoată (nu faceți asta niciodată, e o păcăleală!)

Iar pentru oamenii ăștia e necesar să știe un „băiat” care se pricepe la calculatoare, posibil cu studii superioare în domeniu, care să vină să le repare cutia magică care până nu demult le oferea la discreție poze cu pisici, pornografie și statusuri de căcat pe Facebook. Iar acel „băiat” uneori le zice că trebuie să reinstaleze sistemul de operare, îi instruiește temeinic cu privire la consecințele unei astfel de acțiuni, iar ei îi spun că-i ok, după care se enervează pe „băiat” că nu-și mai găsesc fișierele pe care mai înainte le aveau. Ce s-a întâmplat cu ele? Nu cumva „băiatul” a sacrificat acele fișiere Satanei, ca să meargă compul din nou?

Ideea este că la noi încă mai există ideea că pentru lucrurile care implică cunoștințe în informatică, adică orice trece de instalare și utilizare de soft, trebuie să ai facultate. Să fii inginer. Ceea ce nu-i adevărat. Există o grămadă de tutoriale online care te învață ce și cum să faci atunci când: ți se fute compu', vrei să scrii un program care face o anumită chestie, vrei să construiești un robot etc. De mult am depășit faza de intrare în era informației. Acum ar trebui să fim în ea și să dăm bine din buci ca să ne simțim cu toții bine. Dacă ai o problemă cu calculatorul, sau vrei să faci o chestie, poți să fii sigur că nu ești tu pionierul acelei chestii. Există o cărare bătută de mulți alții înaintea ta, care și-au bătut capul cu asemenea lucruri; trebuie decât să știi s-o cauți. Programatorul nu mai este inginer; în lumea bună, este mai degrabă asemănat cu un muncitor, un meseriaș.

Noi încă nu avem mentalitatea asta. Pentru unii, programarea e o taină mai neînțeleasă ca cele bisericești. Dar cum ar fi să vină o zi în care să avem software făcut de calculatoare, iar programatorii să fie ca oamenii care vând mobilă artizanală? Să vedem la România te iubesc un pletos bătrân care a ales să păstreze valorile tradiționale ale țării noastre, s-a mutat într-un sat uitat de lume și l-a pus pe hartă prin vânzarea de cod scris de mână și afaceri imobiliare.

Hai să analizăm poza asta

Am mințit, vreau de fapt să analizez numai mesajul. Acest mesaj ubicuu apare ca și caption la felurite imagini ce înfățișează un bărbat tras la patru ace, având o expresie serioasă pe figură. Ca fapt divers, judecând după watermark, această poză a fost încărcată pe Instagram de către H&B, sau de cineva care administrează un fel de fan-club H&B, care postează citate de-ale lor, nu-mi dau seama. Și nici nu cred că citatul chiar aparține lui H&B (un fel de Dedeman al Statelor Unite, în caz că e întrebai), pentru că pe Google Images, citatul apare pe mai multe poze (dar cu alți bărbați serioși trași la patru ace), și alte watermark-uri, aparținând altor entități. Eu am dat de frăzuța din poză pe Facebook, la pagina The Millionaire.

Dar cum ziceam, mesajul e esența. Iar deși l-am citit inițial pe Facebook, pus pe altă poză, am căutat citatul mai târziu și am găsit poza asta, care mă duce mai apropape de sentimentul pe care l-am avut citind textul alb. Invidie. Nu eu, că fac parte din ăia cu petrecerile. Ăia care share-uie, like-uie, upvotează, reblog-uie, crosspost-uiește, sau, în general, vede ceva profund în mesajul ăsta. Ăia-s invidioșii. Ăia-s niște acrituri care au impresia că, prin faptul că muncesc să-și atingă un scop, sunt în vreun fel semnificativ mai buni decât ăia care se bucură de viața pe care o au acum. „Da, bă,” zic ei, „credeți că-s un ratat workaholic acum, dar las’ că o să fiu eu șefu’ vostru și vedem cine râde la urmă!” Pentru că într-adevăr, să fii șeful cuiva automat te face mai bun decât individul respectiv, în orice aspect, obiectiv, indubitabil. Tu ce credeai că-nseamnă, că aveți priorități și aspirații diferite în viață, ești prost?

Dar hai să încerc să empatizez. Știu ce înseamnă să ai aspirații care se exclud reciproc, sau par în felul ăsta. Gen o relație deschisă cu cineva din România. Și încă mai am momente de criză existențială, în care mă gândesc la ce anume vreau de la viață, cum anume doleanțele mele sunt reciproc influențate într-un fel sau altul, și mi-e bine cunoscută senzația de angoasă care însoțește concluzia că trebuie să-ți lași un vis să moară pentru a putea hrăni pe altul. Dar asta nu înseamnă că există tot timpul o alegere corectă și una greșită!

Și aceasta e impresia pe care mi-o lasă mie oamenii care postează chestii de genul „Lasă-i, bă, să chefuiască! Să vezi cum o să fii tu șeful lor mai încolo!” De parcă ar fi musai să ajungi șef peste alții, altfel ai eșuat în viață. În momentul actual, eu am șef, dar nu-s șeful nimănui, și nu mă deranjează. Nu mă simt mai presus sau mai prejos decât șeful meu, nu pentru că am eu vreo ambiție să-l înlocuiesc. Sau pentru că am impresia că șeful meu e mai stresat, că lucrează mai mult, sau orice altceva. Mă doare-n cur, cu toată sinceritatea. Mă mulțumesc să-mi văd de treaba mea fără să mă uit în gura altuia, oricine ar fi.

Până la urmă, viața e o călătorie, nu o cursă. Și ceea ce înseamnă succes pentru unii, nu este neapărat același lucru pentru alții. Vrei să-ți deschizi o afacere sau să ai o carieră într-un domeniu sau o companie? Foarte bine, dă-ți! Ești mulțumit să rămâi un simplu angajat sau funcționar, atâta timp cât poți să te desfășori cum vrei în afara serviciului? Foarte bine, dă-ți! Vrei să fii freelancer, să fii propriul tău șef, și să primești bani în funcție de cât lucrezi, nu de câte ore stai la birou? Foare bine! Dă-ți! De ce căcat, pentru unii, nu ajunge ca ei să fie fericiți cu alegerile lor, și au nevoie să-și spună că alții sunt nemulțumiți, că au luat deciziile greșite în viață?

Vlad Țepeș, iar mai spre final, o idee despre istoria României

„Cum nu vii tu, Țepeș, Doamne*” zicea notoriul poet. Această sintagmă a fost în repetate rânduri plagiată și parafrazată, în mare parte de oameni priponiți împotriva clasei politice din vremea lor. Și în ziua de azi mai citesc un „Cum nu vii tu Țepeș” răzleț prin comentariile internauților conaționali, mai ales având în vedere restriștea prin care trece poprul român în vremea în care scriu aceste rânduri. Apropo, mai știe cineva ceva de proteste? Manifestații? Mișcările din guvern? Situația a devenit dubios de tăcută. Oare am început să ne complacem în speranța ca un megaloman sadic să învie din morți și să facă dreptate în țară? Mă rog, versiunea lui morbidă a dreptății.

Mea culpa, numai ce mi-au ieșit niște notificări cum că s-a făcut o pagină de Wikipedia despre protestele din 2017. Asta-i foarte tare! Felicitări! Așa, unde eram?

Am tot văzut clipuri din filmul istoric Vlad Țepeș (1979) share-uite pe Facebook, și m-am gândit să-mi sporesc cultura generală vizionându-l. Mi-a plăcut interpretarea lui Ștefan Sileanu, trebuie să spun. Deși nu are fața aia de țânțar care apare în icoana domnitorului pe care cultura noastră a grefat-o în mințile tuturor, îmi place privirea lui de psihopat. De acum înainte, când mă gândesc la Țepeș, am să mi-l închipui că arată ca în imaginea de pe Wikipedia, dar cu privirea lui Ștefan Sileanu. Domnitor de milioane.

Filmul, pe de altă parte, m-a lăsat cu niște gânduri nu tocmai străine mie. Ce mama dracului văd în film ăștia de îl tot ridică în slăvi? Întrebare retorică. Filmul este pornografie patriotică. Întruchipează perioada de domnie a unei figuri semnificative în istoria României în așa fel încât să priceapă și cel mai zevzec că în țara asta de căcat, Țepeș a fost the shit. Când boierii făceau abuz în serviciu (fără ca măcar să fie nevoie să modifice codul penal ca să scape basma curată, apropo), turcii luau și pielea de pe noi, pe unguri îi dureau prea tare în pulă ca să ne ajute, iar moldovenii erau în aceeași oală cu valahii, s-a găsit cerul să ni-l trimită pe acest mare domn între domni să se pună portivnic status quo-ului și să măture țara de hoți, profitori și huligani. Cum să nu-ți placă filmul, mai ales dacă deja ești de acord cu mesajul? Ce mai contează că acțiunea sare de la un capitol la altul fără nicio coeziune și actorii decât își spun replicile pe un ton neutru spre furios? Las-o așa, că a prins esențialul!

Multă lume îl aclamă pe Vlad Țepeș Drăculea pentru incoruptibilitatea și corectitudinea sa. Multă lume aclamă și PSD-ul, dar din motive mai superficiale. Personal m-a pufnit râsul la scena în care Vlăduț zice, referitor la țepele pe care le-a dat: „Nu fac asta pentru că vreau.” Coaie, nu te cred. Nu cred că omului ăstuia nu i-a făcut plăcere să chinuie și să pedepsească în cele mai crunte moduri cunoscute de el pe oamenii care el considera că meritau o asemenea soartă. Sau că nu-i plăcea să fie pupat în cur de alții. Sau că era un om perfect lucid și cu toate țiglele pe casă (până și Neagu Djuvara are dubii în legătură cu asta).

Mă rog, un lider de stat în epoca medievală să fie psihopat și să omoare oameni, cu temei sau din niște căcaturi, nu-i nimic ieșit din comun. Mai surprins aș fi să aud că răsare soarele dimineața. Dar cum se face că în istoria României, cel puțin aia predată în școli, tot ce-i înainte de Ceaușescu (și, discutabil, mareșalul Antonescu), au fost oameni buni, underdogs, care au avut la inimă numai binele țării și al oamenilor de rând. Cum de nu țin minte să mi se fi predat la ora de istorie de vreun Hitler al României, sau măcar un Împăratul Tiberiu? Lăpușneanul? Dar de el am învățat la limba română...

*Ceea ce istoria nu cunoaște este căci Eminescu, după strofa din care am dat citatul, mai scrisese ceva care s-ar rezuma la: „Ah, da! Ai murit...” Dar Titu Maiorescu nu l-a lăsat s-o includă în varianta publicată. Așa era el, mai no fun. 

Samurai Jack revine. Și ce dacă!

Am 21 de ani. Bineînțeles că Samurai Jack se numără printre desenele copilăriei mele. Am învățat pe de rost monologul (în engleză!) din deschiderea serialului înainte să învăț engleza, ce naiba! Iar după ce în sfârșit cineva în măsură să ia deciziile corespunzătoare a avut geniala idee de a dubla în română desenele date în fucking România, am fost și mai interesat de Samurai Jack. Mă uitam aproape în fiecare seară, cu sufletul la gură, sperând că episodul de atunci avea să fie acela în care samuraiul îl va învinge într-un final pe Aku, punând astfel capăt tuturor relelor din univers.

Totuși, să nu uităm că la vremea aia eram un țânc. Iar țâncii sunt impresionați de orice chestie ce implică lupte, bătăi, săbii, și un pletos în halat care taie roboți ca pe parizer. Și acuma îmi plac. Dar sincer să fiu, Samurai Jack e așaa un snorefest! De-abia mă pot uita la jumătate de episod acuma, că mă ia cu plictisu'. Și nu e pentru că am capacitatea de concentrare a unui leneș pe Adderall, care mă împiedică să savurez un fir narativ mai lent. Asta atâta timp cât lentoarea are și ea un rost. Scene de conversație din care mai aflăm câte ceva despre personaje, sau o pauză pentru întețirea tensiunii; acestea sunt două exemple de motive întemeiate pentru care să nu ai în povestea ta o gălăgie de pac-pac-uri, aruncări, sărituri și lovituri. E good pacing, e bun gust. Până la urmă, dacă filmul tău este inundat de scene de acțiune, ele își vor pierde din intensitate pe măsură ce publicul se obișnuiește cu cadența.

Din păcate Samurai Jack folosește un ritm lent în cel mai prost mod posibil. De cele mai multe ori scenele fără lupte se întind de parcă ar fi fost puse într-un dispozitiv de tortură din epoca medievală. Până și scenele de acțiune sunt lente. E ca și cum episoadele se chinuie să umple intervalul de timp alocat. Nesatisfăcător. Nu-i înțeleg pe fanii serialului. Nu cred că a fost printre cele mai faine desene din vremea lui. Da, premisa e faină, structura episoadelor la fel, dar e prea plictisitor. Nu-mi pasă că a fost anulat, și nu-mi umplu chiloții auzind de revenirea lui.

Cu toate astea, mă bucur că revine. Pentru că în ochii mei, Samurai Jack cel vechi lasă de dorit. Da, e mai bun decât multe altele din trecut și prezent, dar a nu fi un căcat sinistru e, în cel mai bun caz, pragul minim de competență, nu o realizare. E ca și cum ai spune că un om cu IQ de 90 e genial pentru că nu îl are de 75. Nu ești un geniu dacă frizezi limita inferioară a mediocrității. Dar tocmai de aceea sunt șanse mari ca noul Samurai Jack să-mi placă mai mult. Pentru că s-ar putea ca ăștia care îl fac acuma să-i impună un ritm măcar tolerabil. Și pentru asta mă declar precaut, dar optimist.

Propun introducerea unui nou concept în cadrul tainei sfintei spovedanii

Nu mă grăbesc să mă consider un om de credință. Până și un ateu convins duce o viață mai în linie cu voia Domnului decât mine. Totuși, mă trag dintr-o familie mai mult sau mai puțin creștină; am fost botezat conform tradiției, și nu pentru ca părinții mei au vrut să scape de gurile părinților lor. Oricum, ăsta nu-i un lucru important. Ideea este următoarea:

Imaginează-ți că mergi să te spovedești. Și parcă ai fost prea cuminte. Nu zic că n-ai păcătuit, dar ai făcut numai păcatele alea pe care le faci tot timpul, tu și restul lumii. Parcă e cam de porc să spui de fiecare dată la spovedanii același lucru. Așa că iată soluția propusă de mine: pachete de păcate. Când vii la spovedit ți se arată o listă cu asemenea pachete, ce păcate acoperă, și cât trebuie să-i dai duhovnicului. Nu că trebuie să dai bani la popă, ci... așa se face, ce, ești de neam prost? Omul îți face un serviciu, nu poți să nu-ți arăți recunoștința în al doilea cel mai facil mod posibil!

Iată în continuare o listă cu pachete de păcate sugerate de mine:

1. Pachetul standard

Pentru păcatele din viața de zi cu zi a literalmente oricărui om: înjurături, ranchiune, bârfe, furtul articolelor de birou, abaterea de la regimul duhovnicesc personal, deznădejde, momente de îndoială în credința care știm sigur că e dreaptă, cu toate că celelalte religii din lume au argumente la fel de puțin valide ca și creștinismul, și au la bază tot dorința omului de a înțelege și personifica un univers indiferent a cărui complexitate transcede rațiunea umană. Minimă atenție: 50 de lei.

2. Pachetul narco

Aici intră, pe lângă păcatele standard, și consumul de droguri: alcool, țigări, substanțe interzise, legale, cafea (da, cafeaua conține un drog psihoactiv), sex recreativ (chiar și neprotejat), munca peste program, sportul de dragul sportului, sunatul oamenilor din plictiseală, și alte lucruri pe care le folosești ca să nu fii nevoit să-ți asculți propriile gânduri. Minimă atenție: 200 de lei.

3. Pachetul pentru narcisiști

Aici intră păcate precum mândria, lauda și faptul că te îngrijești pentru că vrei să atragi atenția oamenilor și nu ca să arăți într-un fel care se încadrează normelor sociale din vremea în care trăiești și raportate la organele genitale cu care te-ai născut. Minimă atenție: 350 de lei. Știu că e cam mult pentru gama de păcate, dar aici e vorba de calitate, nu de cantitate. Nu vrem oameni diverși care să ne deschidă mintea către alte posibilități decât cele cu care am crescut și pe care am fost educați să le respectăm orbește. Oamenii trebuie să fie conformiști, obedienți, să-și descurajeze reciproc tendințele de a devia de la norma socială, care fără îndoială este obiectiv mai bună decât normele diferite ale celorlalte societăți, pentru că este a noastră.

4. Pachetul pentru devieri sexuale

Aici intră orice activitate sexuală care nu este plăcută lui Dumnezeu. Masturbarea, sexul între persoane de același sex, între persoane cu diferențe prea mari de vârstă, între oameni și animale, fetișul cunoscut sub numele de cuckoldry (adică adulterul), sexul pe alte găuri și în alte poziții decât cea a misionarului, sau sexul premarital. Sau sexul cu o persoană cu care nu ești căsătorit și cu care n-ai de gând să te căsătorești. Credeai că scapi cu chestia asta? Minimă atenție: 600 de lei. Ți se pare mult? Ei bine, dacă nu faci păcatele astea, nu ai nevoie să dai atâta. Altfel, perversule mizerabil, dă-mi voie să-ți explic pe înțelesul tău magnitudinea transgresiunilor tale. Să zicem că te uiți la filme porno, și fără să vrei dai de ceva ce nu te excită. Bănuiesc că nu te-ai simți foarte bine. Ei, închipuie-ți cum se simte Dumnezeu atunci când se uită la tine cum faci sex sau te masturbezi. El are o gamă restrânsă de pornografie preferată, iar oameni mizerabili ca tine Îi perturbă serenitatea divină cu... drăciile pe care le faceți voi în propria intimitate, unde nimeni n-are de ce să-și bage nasul!

5. Pachetul Psycho

Omoruri, răpiri, recoltarea de organe și tortura. Minimă atenție: 120 de lei.

6. Pachetul intelectualului pretins

Analiza și interpretarea textului biblic într-o manieră care nu coincide cu învățăturile bisericești din prezent, punerea în evidență a așa-ziselor contradicții biblice (care cu toții știm că nu există) și contrazicerea cu un preot (nu se justifică faptul că ai auzit un lucru contradictoriu spus de alt preot). Minimă atenție: 400 de lei.

7. Pachetul rebelului

Muncitul duminica și în zilele de sărbătoare, absența de la liturghie, sau faptul că nu te-ai rugat cel puțin de două ori pe zi. Minimă atenție: 100 de lei.

8. Pachetul mincinosului

Minciuni, defăimări, răspândire de zvonuri, copieri la teste și examene, precum și altele asemenea. Minimă atenție: 55 de lei (preț redus pentru că se anticipează o cerere mare din partea studenților).

Mai este și pachetul făcut la comandă, unde te spovedești în mod normal, dar dai 5 lei pentru fiecare păcat săvârșit. Tu alegi cum ești mai câștigat. Numai să ai grijă, pentru că dacă îți rămâne un păcat nespovedit, cică nu se mai iartă niciunul. Sau numai ăla nu se iartă, nu-mi dau seama care e valabilă.

Important este să nu fii repezit și să te consulți cu duhovnicul în vederea alegerii unui pachet de păcate care să se potrivească cel mai bine cu tine. Mai doresc să adaug că lista nu se intenționează a fi exhaustivă, și se pot adăuga sau modifica unele pachete. Rămâne la latitudinea colectivului fiecărei mănăstiri, biserici sau parohii cum își vor organiza programul de spovedanie.

Cum am înțeles cât de cât dependența de pariuri

Știu că se tot vorbește de un mecanism la nivelul minții subconștiente, care te îndeamnă să „mai bagi o dată”, că oamenii cred că au un sistem prin care fentează mașinile sau dealerii, și fel de fel de alte justificări, dar pur și simplu nu rezonam, măcar intelectual dacă nu emoțional, cu oameni de această condiție. Pentru mine era un simplu raționament cauză-efect: pariurile îți distrug viața, nu mai paria. Nu-ți mai pierde banii. Cum mama dracului să ajungi într-un așa hal să-ți pierzi casa, mașina și nevasta, și să te caute recuperatorii, pentru că nu ești în stare să te oprești din a-ți da metaforic foc la bani? Cum să nu realizezi că jocurile de noroc sunt o metodă de îmbogățire superlativ de proastă?

Și dacă ar fi să recunosc că bieții oameni habar n-au ce-i aia statistică, și nu știu ei că ai șanse mai mari să mori în timp ce completezi un bilet la lotto decât să câștigi la lotto. Dar omule, nu poți și tu să concluzionezi că, din moment ce până acum ai pierdut mai mult decât ai câștigat la chestiile astea, n-ai niciun motiv să crezi că lucrurile or să se schimbe? Adică bășina asta intelectuală este, caracteristic unei bășini intelectuale, în general, moartea credibilității, dar în cazul ăsta te previne să intri în căcat, nu vezi?! Sau dacă ești mai superstițios de felul tău, recunoaște că n-ai dracului noroc! Poate alții câștigă, dar la tine pur și simplu nu merge șandramaua. Mentalitatea aia de țăran analfabet retard funcțional e croită să te apere de pariuri, dar văd că tu insiști să te autodistrugi. Normal că n-are cum să-mi pară rău de tine!

Acestea le gândeam eu în timp ce mâncam un Kinder Surprise, după care am deschis gălbenușul să desopăr o jucărie de căcat, ca de fiecare dată. Pe lângă divinul gust de ciocolată Kinder, brusc se revărsă o picătură amară de ironie pe papilele-mi gustative. Într-adevăr, eu când mănânc un ou Kinder bag la pariuri. Și, apropo, așa fac și copiii tăi! Kinder Surprise este primul pas către pierderea nopților, salariilor și împrumuturilor în fața aparatului de păcănele, sportul național al României!

Pentru că fiecare ou îți oferă posibilități nemărginite. Precum pisica lui Schrödinger, surprizele dintr-un Kinder sunt într-o superpoziție; ar putea fi orice în carcasa galbenă, până când o deschizi; atunci superpoziția intră în colaps, iar posibilitățile de jucării devin o singură jucărie concretă. Care, spre deosebire de pisica lui Schrödinger, va fi întotdeauna de căcat. Știu că va fi de căcat, nu am nicio speranță că de data asta o să primesc ceva interesant (apropo, să nu luați Kindere de fete, că surprizele dintr-însele sunt și mai cretine). Dar tot îmi iau ouă Kinder, în loc să mă învăț minte și să-mi iau pur și simplu ciocolată Kinder, dacă-mi place atât de mult.

De ce? Nu sunt sigur, probabil e sentimentul acela că descoperi ceva nou. În orice caz, de atunci am înțeles cum stă treaba cu dependența de jocuri de noroc. E ca obsesia mea cu ouăle Kinder, doar că mai scumpă și pe o scară mult mai largă.

Ce dracu-i cu live-urile de la proteste?

Nu trece zi de când au început protestele împotriva guvernului GrinDragnea și ale măgăriilor pe care le fac ăi’ dintr-ânsul fără să văd postat pe Facebook o mânuță de live-uri, ba de la oameni care se duc acolo și mi-s în lista de prieteni, ba de la pagini oficiale ale unui ziar sau reviste on-line. Am încercat să mă uit la câteva, să nu le ponegresc fără ca măcar să fac un minim de documentare.

Avem imagini de care ar râde și o cameră de filmat de pe vremea lui Charlie Chaplin, zgomot de vuvuzele, ocazional întrerupt cu reticență taciturnă, să facă loc scandărilor, și o mulțime de oameni cu pancarde, care obstrucționează peisajul. Cam ce-ai vedea și auzi dacă ai ieși efectiv la proteste, doar că de calitate mai proastă, și din confortul propriei locuințe.

Din păcate, mai avem cale lungă până să trimitem drone în oraș, care să proiecteze holograme cu noi manifestându-ne insatisfacția via Skype. Așa că vizualizarea unui live cu protestele este un sacrificiu zadarnic de timp și neuroni. Sunt curios cine se uită la așa ceva. Aș vrea să stau de vorbă cu asemenea persoane, să văd ce le motivează, care consideră că este rostul lor în viață... Dar probabil (sper) că nu există.

Cei care postează live-uri la proteste, pe de altă parte, știu că există, că le-am văzut postările, și cu unii am și schimbat două vorbe în Extranet. Și mă întreb de ce oare fac asta. Da, sunt niște narcisiști care vor să arate cunoscuților că „le pasă”. Și-i înțeleg; cu toții simțim uneori nevoia să ne batem singuri pe umăr din te miri ce motive. Eu când în sfârșit pun hainele la spălat, alții când ies în stradă. E ceva complet firesc. Te umple de iluzia că existența ta contează pentru cineva, chiar dacă acel cineva de cele mai multe ori este propria persoană.

Dar nu mai bine-ți faci un selfie cu păncărduța ta pe care scrie „Duie Mragnea”, ca oamenii normali? Că nici dracu’ nu se uită la un videoclip de două minute, când mesajul se înțelege din imaginea still a videoclipului!