Pe data de 30 ianuarie 2048 se anunțase stare de război civil ideologic în Morânia. Nimeni nu mai auzise de așa ceva, dar toți au fost de acord că denumirea se potrivește. O luptă fără soldați, fără arme, eventual cu mici bătăi pe stradă. Coaliții ideologice mai bine sau mai slab definite se luptau pentru recunoașterea lor într-un cadru legal oficial. Armele lor erau intimidarea, retorica, și foarte rar, logica și rațiunea. Idealurile pentru care lupta fiecare tabără erau prost definite și supuse schimbării de pe o zi pe alta. Totul era, într-un cuvânt, haos. Iar Consiliul Dictatorial al Morâniei, înființat de către Paulică și instaurat în urma unei lovituri de stat orchestrată cu conștiinciozitate tot de Paulică, dorea sugrumarea acestui haos cât mai curând, pentru a nu întârzia prea mult continuarea lucrului în a atinge propriile scopuri.
Dar Paulică sfătui consiliul împotriva unei soluții violente doar pentru a nu sacrifica timp, spunând că este contrar motivelor pentru care noul regim s-a înființat. Sfat pentru care și-a blestemat zilele, căci consiliul se spălă pe mâini de soarta poporului, numindu-l pe bietul Paulică cancelar împuternicit cu autoritate excepțională, ceea ce însemna că avea putere și responsabilitate considerabile cu privire la deciziile ce țin de legile și mersul țării.
Mulți oameni urau consiliul instaurat de Paulică, dar paradoxal, nu păreau să-l urască pe el. În mare parte era vorbit de bine. Se vehiculau teorii cum că Paulică a vrut să ajungă „la butoane” pentru a deturna noul regim, a reinstaura vechile valori democratice și a conduce poporul către bunăstare. Nimeni nu știa că însuși Paulică a instaurat regimul atât de urât de oamenii de rând și că el nici măcar nu a vrut să mai aibe de-a face vreodată cu politica. Dar nici nu li s-a spus asta vreodată.
Miercuri, 16 aprilie, 2048, ora 12:00
Dar Paulică sfătui consiliul împotriva unei soluții violente doar pentru a nu sacrifica timp, spunând că este contrar motivelor pentru care noul regim s-a înființat. Sfat pentru care și-a blestemat zilele, căci consiliul se spălă pe mâini de soarta poporului, numindu-l pe bietul Paulică cancelar împuternicit cu autoritate excepțională, ceea ce însemna că avea putere și responsabilitate considerabile cu privire la deciziile ce țin de legile și mersul țării.
Mulți oameni urau consiliul instaurat de Paulică, dar paradoxal, nu păreau să-l urască pe el. În mare parte era vorbit de bine. Se vehiculau teorii cum că Paulică a vrut să ajungă „la butoane” pentru a deturna noul regim, a reinstaura vechile valori democratice și a conduce poporul către bunăstare. Nimeni nu știa că însuși Paulică a instaurat regimul atât de urât de oamenii de rând și că el nici măcar nu a vrut să mai aibe de-a face vreodată cu politica. Dar nici nu li s-a spus asta vreodată.
Miercuri, 16 aprilie, 2048, ora 12:00
După multe ședințe epuizante, întrerupte de pregătiri sufletești și cocaină, Paulică, însoțit de doi paznici din Serviciile de Protecție Oficială, ieși pe balconul cel mare al Case Naționale, înaintea mulțimii, care la vederea lui izbucni în urale.
Privind către masa amorfă de oameni, Paulică îi întrebă ce doresc, de ce au venit aici. Masa amorfă răspunse printr-un urlet amorf. Nu se înțelegea nimic, căci fiecare spunea altceva. Paulică așteptă răbdător să se ajungă la o convergență. Nu după mult timp, câțiva oameni din mulțime reușiseră să acopere gălăgia, iar restul începură să le țină isonul:
„Să se ilegalizeze căsătoria între femei!”
Paulică simți un nod în gât. Se putea spune că semnele au fost întotdeauna acolo. Dar semne erau acolo pentru multe alte lucruri: segregare culturală pe etnii, încetarea indicației sexului de la naștere în actele de identitate, segregarea profesiilor în funcție de sex, și multe altele. Nu se putea însă anticipa ce anume din acestea va genera o tevatură într-atât de mare în rândul cetățenilor astfel încât aceștia să iasă în stradă. Fiecare protest era o aruncătură de zar, iar Paulică trebuia să se pregătească pentru fiecare posibilitate. Numai că pentru ceea ce-i cereau oamenii la fața locului, interzicerea căsătoriei între două femei, s-a pregătit cel mai puțin. Pe vremea lui nu avea nimeni treabă cu manifestările afective între două femei, ba chiar erau de-a dreptul fetișizate. Cu bărbații nu era de acord lumea, căci nu respectau idealurile masculine de la vremea aceea. Dar Paulică realiză, cu regrete și pumni în cap că nu anticipase o schimbare a acestui aspect, ci îl luase ca pe un dat. Nu era nici pe departe prima sa mare greșeală, și n-avea să fie nici ultima.
„Dar numai pentru femei? Pentru bărbați nu?” întrebă Paulică, după ce-și stăpâni tremurul din genunchi și respirația întretăiată. Nu avea rost să-i întrebe de ce; niciodată nu dădeau motive concrete și obiective. Infarctul îi bătea la ușă, deși se putea să-i fi fost doar inima.
Mulțimea se potoli o vreme la auzul întrebărilor. Apoi: „E treaba bărbaților ce fac în propria intimitate!” răspunse un om aflat mai aproape de Casa Națională. „Dar Cartea Sfântă zice că femeia se subordonează bărbatului, nu altei femei!”
Cartea Sfântă, bineînțeles. Din nou au luat pasaje dintr-un text antic și l-au interpretat după cum le era voia, ca și cum ar trebui să aibe greutate în prezent. Trecutul profund religios al Morâniei persista, de bine, de rău, până și la jumătatea secolului. Dar de câte ori nu spera Paulică cu ardoare să greșească atunci când făcea o presupunere generală la adresa mulțimii!
Nu putea să le spună că este greșit să interpretezi textele vechi în contexte actuale; mulțimea și-ar fi pierdut încrederea în el. Pentru ei Cartea Sfântă era ca un pachețel care adăpostea un suflet; suflet ce le șoptea ce e bine și ce e rău. Mai bine zis, ei gândeau ce e bine și ce e rău, apoi căutau în Cartea Sfântă pasaje care să fie interpretate așa cum gândesc ei. Dar cancelarul Morâniei nu le putea spune nici asta. Nu e vina lor, gândi Paulică. Ei nu s-au bucurat de aceeași educație ca și mine, nu au aprofundat istoria popoarelor în seama spiritualității, să vadă că se poticnesc în aceleași greșeli pe care le făceau și strămoșii lor. Așa că Paulică ezită să spună ceva.
Cu acest prilej, se auzi din mulțime: „Să se supună la vot!” Și alții urmară: „Supuneți la vot, domnu' cancelar! Dumneavoastră aveți puterea! Supuneți la vot și reînviați democrația!” Iar mai apoi, scandări: „Noi sun-tem po-po-rul!” „Pa-u-li-că!” „Mooo-râ-niii-ia!”
Paulică nu se mai putu abține: „Cum să votați voi? Voi sunteți fie bărbați, fie femei care s-ar fi căsătorit cu alți bărbați oricum! Iar dacă tot veni vorba, femeile care se căsătoresc între ele sunt foarte puține! De ce să votați asupra unei chestiuni care de-abia dacă vă afectează?”
În mulțime se instaură din nou tăcere. O tăcere funerară, care ținu o secundă, pe ceas! Urmată de:
„HUOOOOOOOOOOOOOOOOOO!!!!”
„Păi nici nu-i de mirare că nu mere nimic în țara asta, dacă conducerea nu ține cont de popor și de nevoile lui!”
„Ăsta crede că fute ceva dacă lasă femeile să facă ce vor! Uite ce față de virgin disperat are! Mai bine și-ar pune curu' la bătaie și ar lua o pulă, ca un bărbat adevărat!”
„Păi ce căcat de lider de stat ești când te cheamă Paulică?! Măscăriciu' ăsta n-are ce să caute la putere!”
„Jos cu Pa-u-li-că! Jos cu Pa-u-li-că!”
Obișnuit să ia decizii nepopulare din umbră și să apară în fața mulțimii ca un salvator suprem, Paulică rămăsese interzis. Ce nevoie e asta de a impune restricții căsătoriei? Ce legătură au dorințele lui sexuale sau numele său cu ce le-a zis? S-ar fi aruncat către ei să-i strângă în parte de gât, copleșit de atâta incompetență, dacă nu i-ar fi fost milă de ei. Nu sunt până la urmă decât niște bieți oameni care nu au avut posibilitățile materiale pe care le-a avut el, nu au avut cum să primească o educație, nu e vina lor. Nu-i putea strânge de gât; trebuia să-i ajute. Nu știa cum, iar asta îl durea mai tare decât strigătele de hulă venite din partea lor.
Paulică fu întrerupt de unul din agenții desemnați să-l protejeze. „Domnule cancelar, veniți cu noi înăuntru,” îi șopti. Paulică se duse cu ei înăuntru. Ce altceva să fi făcut?
Partea a III-a
„Să se ilegalizeze căsătoria între femei!”
Paulică simți un nod în gât. Se putea spune că semnele au fost întotdeauna acolo. Dar semne erau acolo pentru multe alte lucruri: segregare culturală pe etnii, încetarea indicației sexului de la naștere în actele de identitate, segregarea profesiilor în funcție de sex, și multe altele. Nu se putea însă anticipa ce anume din acestea va genera o tevatură într-atât de mare în rândul cetățenilor astfel încât aceștia să iasă în stradă. Fiecare protest era o aruncătură de zar, iar Paulică trebuia să se pregătească pentru fiecare posibilitate. Numai că pentru ceea ce-i cereau oamenii la fața locului, interzicerea căsătoriei între două femei, s-a pregătit cel mai puțin. Pe vremea lui nu avea nimeni treabă cu manifestările afective între două femei, ba chiar erau de-a dreptul fetișizate. Cu bărbații nu era de acord lumea, căci nu respectau idealurile masculine de la vremea aceea. Dar Paulică realiză, cu regrete și pumni în cap că nu anticipase o schimbare a acestui aspect, ci îl luase ca pe un dat. Nu era nici pe departe prima sa mare greșeală, și n-avea să fie nici ultima.
„Dar numai pentru femei? Pentru bărbați nu?” întrebă Paulică, după ce-și stăpâni tremurul din genunchi și respirația întretăiată. Nu avea rost să-i întrebe de ce; niciodată nu dădeau motive concrete și obiective. Infarctul îi bătea la ușă, deși se putea să-i fi fost doar inima.
Mulțimea se potoli o vreme la auzul întrebărilor. Apoi: „E treaba bărbaților ce fac în propria intimitate!” răspunse un om aflat mai aproape de Casa Națională. „Dar Cartea Sfântă zice că femeia se subordonează bărbatului, nu altei femei!”
Cartea Sfântă, bineînțeles. Din nou au luat pasaje dintr-un text antic și l-au interpretat după cum le era voia, ca și cum ar trebui să aibe greutate în prezent. Trecutul profund religios al Morâniei persista, de bine, de rău, până și la jumătatea secolului. Dar de câte ori nu spera Paulică cu ardoare să greșească atunci când făcea o presupunere generală la adresa mulțimii!
Nu putea să le spună că este greșit să interpretezi textele vechi în contexte actuale; mulțimea și-ar fi pierdut încrederea în el. Pentru ei Cartea Sfântă era ca un pachețel care adăpostea un suflet; suflet ce le șoptea ce e bine și ce e rău. Mai bine zis, ei gândeau ce e bine și ce e rău, apoi căutau în Cartea Sfântă pasaje care să fie interpretate așa cum gândesc ei. Dar cancelarul Morâniei nu le putea spune nici asta. Nu e vina lor, gândi Paulică. Ei nu s-au bucurat de aceeași educație ca și mine, nu au aprofundat istoria popoarelor în seama spiritualității, să vadă că se poticnesc în aceleași greșeli pe care le făceau și strămoșii lor. Așa că Paulică ezită să spună ceva.
Cu acest prilej, se auzi din mulțime: „Să se supună la vot!” Și alții urmară: „Supuneți la vot, domnu' cancelar! Dumneavoastră aveți puterea! Supuneți la vot și reînviați democrația!” Iar mai apoi, scandări: „Noi sun-tem po-po-rul!” „Pa-u-li-că!” „Mooo-râ-niii-ia!”
Paulică nu se mai putu abține: „Cum să votați voi? Voi sunteți fie bărbați, fie femei care s-ar fi căsătorit cu alți bărbați oricum! Iar dacă tot veni vorba, femeile care se căsătoresc între ele sunt foarte puține! De ce să votați asupra unei chestiuni care de-abia dacă vă afectează?”
În mulțime se instaură din nou tăcere. O tăcere funerară, care ținu o secundă, pe ceas! Urmată de:
„HUOOOOOOOOOOOOOOOOOO!!!!”
„Păi nici nu-i de mirare că nu mere nimic în țara asta, dacă conducerea nu ține cont de popor și de nevoile lui!”
„Ăsta crede că fute ceva dacă lasă femeile să facă ce vor! Uite ce față de virgin disperat are! Mai bine și-ar pune curu' la bătaie și ar lua o pulă, ca un bărbat adevărat!”
„Păi ce căcat de lider de stat ești când te cheamă Paulică?! Măscăriciu' ăsta n-are ce să caute la putere!”
„Jos cu Pa-u-li-că! Jos cu Pa-u-li-că!”
Obișnuit să ia decizii nepopulare din umbră și să apară în fața mulțimii ca un salvator suprem, Paulică rămăsese interzis. Ce nevoie e asta de a impune restricții căsătoriei? Ce legătură au dorințele lui sexuale sau numele său cu ce le-a zis? S-ar fi aruncat către ei să-i strângă în parte de gât, copleșit de atâta incompetență, dacă nu i-ar fi fost milă de ei. Nu sunt până la urmă decât niște bieți oameni care nu au avut posibilitățile materiale pe care le-a avut el, nu au avut cum să primească o educație, nu e vina lor. Nu-i putea strânge de gât; trebuia să-i ajute. Nu știa cum, iar asta îl durea mai tare decât strigătele de hulă venite din partea lor.
Paulică fu întrerupt de unul din agenții desemnați să-l protejeze. „Domnule cancelar, veniți cu noi înăuntru,” îi șopti. Paulică se duse cu ei înăuntru. Ce altceva să fi făcut?
Partea a III-a
