Chiar trebuie mereu să ținem cu cineva?

Mie nu-mi prea place să vorbesc despre subiecte de actualitate. Mi-e lene să mă documentez ca lumea, mi-e groază că nu se va înțelege unde mă situez, oricum nu mă citește mai nimeni, dar ăsta-i mai mult un pretext decât un motiv. Sigur, prima mea postare a fost despre filmulețele live cu protestele din vremea aceea, în care am scris greșit cuvântul „pancarte”; am mai scris și despre un desen animat, fără să spun nimic substanțial; am scris de 1 martie ceva ce nu avea nicio legătură cu 1 martie; am scris un interviu închipuit cu caricatura unui homofob, asupra căruia îmi doresc să fi dedicat mai mult timp; și să nu uităm de balena albastră, o chestie care nu a mai ocupat mintea nimănui după ce mi-am băgat în ea tastatura. Și de fiecare dată când scriu despre ce se întâmplă, sau ce zi e azi, sunt conștient că imediat ce apăs butonul de publicare îmi va fi groază să revin la acea postare. Se spune că pentru a excela într-un domeniu trebuie să-ții fii cel mai dur critic. Oare dacă ești propriul tău trol ce iese?

Oricum, de data asta, nu-i cazul să mă îngrijorez, pentru că n-am să-mi dau cu părerea despre știrea răsdiscutată, de care auzit-am doar în treacăt, cu Boureanu și polițistul al cărui nume nu-l știu și nu mă interesează să-l aflu. Nu vreau să-mi dau cu părerea cine a avut dreptate, ce ar trebui să se întâmple, cine își merită sau nu soarta, când atâția manifestă infinit mai mult interes față de aceste evenimente. Dar tot auzind fără să vreau oameni vorbind despre asta, on-sau-offline, mi-a venit un gând, eternul tulburător universal al liniștii sufletești.

De ce 99% din oamenii care discută subiectul țin partea polițistului sau a lui Boureanu? Ba că nu-i ok, nu-i profi cum a procedat purtătorul de uniformă, fără să ținem cont de faptul că e și el om, iar dacă cineva îți face figuri când tu nu încerci decât să faci ce zice job-ul tău că trebuie să faci, ar trebui să fie nu numai permis, ba chiar obligatoriu, să-ți bagi pula în el de profesionalism. Sau ce a făcut Boureanu nu-i ok, și dacă făcea așa ceva în Statele Unite, de exemplu, ar fi fost dus la secția de poliție cu targa... ignorând faptul că nu-i bine nici să își permită un organ al legii să abuzeze de puterea conferită de funcție, oricât de înaintea țării noastre ar fi America.

Se înțelege ce mă freacă? De ce trebuie să ținem partea uneia dintre persoanele implicate? Nu numai în cazul acesta particular, ci în orice situație în care ți-e greu să zici că cineva clar e personajul pozitiv. Am făcut referire la știrea politician vs. polițist doar pentru că e un caz de care știe toată lumea (vrând-nevrând), ceea ce mă scutește de efortul de a-mi concretiza ideile. De ce trebuie întotdeauna să impunem un protagonist din cei implicați în evenimente din astea?

Întrebarea este retorică. Știu că-i mai ușor așa, știu că a identifica o persoană care speri să câștige un conflict te face să te simți mai bine. Dar astea-s chestii luate din povești, nu din viața reală. Realitatea uneori constă în durere, în faptul că nimeni nu e un personaj pozitiv care să câștige (sau nu) o bătălie, fie ea fizică, psihologică, legală, socială, sau închipuită de oamenii de rând. Uneori toată lumea a greșit, toate părțile implicate au făcut chestii nasoale, și toată lumea a pierdut. Și dacă mascăm acest fapt prin căutarea dracului cel mai puțin negru, nu facem decât să ne îndepărtăm de o viziune obiectivă, să ne adâncim în fantezii, să devenim tot mai părtinitori, și de-asta pierdem și noi.

Moartea în pahar

Nu suntem decât bieți oameni. Ne place confortul. Îl râvnim cu orice preț, fie și al sănătății noastre. Suntem în stare să aruncăm pe fereastră nopți întregi de somn pentru câteva ore în plus de navigat aiurea pe internet; nu ne odihnim, dar măcar nu învățăm pentru examene. Asta n-ar fi prea confortabil. Sunt student în sesiune, știu despre ce vorbesc.

Confortul prezent este cel mai mare dușman al viitorului nostru. De ce să schimbăm ceva ce deja avem cu ceva ce în momentul de față nu avem? Această miopie intelectuală este motivul pentru care nu putem avea lucruri frumoase, motivul pentru care suntem complet orbi la otrava ce se află la îndemâna noastră și pe care o ingerăm zi de zi cu cea mai mare plăcere.

Vorbesc, nu că majoritatea ar avea cum să știe, de monoxidul dihidrogenat, sau acidul dioxihidic. Exact, acid! Deși nu topește orice obiect cu care intră în contact, așa cum ne-au obișnuit desenele animate cu acizii, compoziția sa chimică nu lasă urmă de tăgadă. Acidul dioxihidric se află predominant în apa pe care noi, în nesfârșita noastră naivitate voluntară, din râvnă la confort și tragica neputință de a vedea goliciunea împăratului din poveste, o considerăm potabilă.

Exact, acidul dioxihidric se află în însăși apa pe care noi o bem, în care ne spălăm și ne botezăm copiii, iar datorită incursiunilor corporațiilor farmaceutice, a otrăvit până și râurile, izvoarele și oceanele care au fost asociate de când lumea cu forța nestăvilită și imoabilă a naturii. Ei bine, se pare că oamenii au câștigat lupta cu natura, o luptă unilaterală, căci natura n-a avut niciodată în gând să-și mătrășească proprii copii, chiar și când ei o mutilează fără milă.

Iar de data asta s-a mers prea departe. Introducând monoxid dihidrogenat în apă ne-am pecetluit soarta, căci toți oamenii care beau o picătură de apă infestată, sau fac baie în așa ceva, sau inhalează aburi de monoxid dihidrogenat mor! Fiind alcătuit, așa cum arată numele, din hidrogen, un gaz inert ce provoacă stări euforice și previne panica, și oxigen, un element reactiv și prevalent în arderi și rugină, apa ce noi o vedeam dătătoare de viață, acuma ne ruginește pe interior fără ca măcar să simțim că ceva este în neregulă!

Știu că probabil cititorii se așteaptă acuma să vin cu soluții. Acesta este cursul firesc al articolelor de pe internet care avertizează populația naivă de pericole evidente dacă nu ești prost. Uite ce ne amenință existența, uite ce putem face în legătură cu asta. Hai că nu-i dracul așa negru. Din păcate, de data asta dracul e mai negru ca oricând. Dacă ai conexiune la internet, trăiești într-o țară mai mult sau mai puțin dezvoltată, atinsă de expertiza neprevăzătoare a așa-zișilor oameni de știință și samavolnicia corporațiilor farmaceutice, iar orice sursă de apă accesibilă ție este infestată de monoxid dihidrogenat. Dacă nu ai conexiune la internet, sau măcar curent electric, probabil nu ai nici surse de apă adecvate, și o să mori deshidratat. Îmi pare foarte rău, dar soluțiile sunt inaccesibile pentru oamenii mici și simpli, cu interesele speciei și spiritului nostru în inimă.

Acesta este produsul cumulativ al neglijenței noastre! Acesta este tragicul sfârșit al unor indivizi care s-au complăcut în propriul confort prea mult ca să fie atenți la școală când s-a predat așa ceva la ora de chimie, și care au stăruit în neștiință până când asta le-a adus sfârșitul. Sper doar că soarta va fi mai blândă cu viețuitoarele care ne vor călca pe urme...

Tragedia spiritului tradiționalist, în care beau și vorbesc despre Isus

Mi se pare ciudat că în ziua de azi religiozitatea (în particular creștinismul) este considerată o caracteristică specifică unei gândiri conservatoare, sau mai aproape de românește, tradiționaliste. Am citit evanghelia de vreo patru ori, și Isus nu îmi inspiră în niciun caz „conservarea” valorilor strămoșești. Păi numai în capitolul 5 din prima evanghelie tot zice lucruri de genul: „Ați auzit că s-a zis X, dar eu vă spun Y.” Nu spun că legendele biblice sunt cu mesaj progresist conform perspectivelor actuale, dar Isus chiar n-a fost un tradiționalist. Iată câteva dintre aspectele personalității sale, care se polarizează mai mult sau mai puțin în contra gândirii de atunci:

• Primul care a avut curajul să sugereze că pedeapsa capitală pentru adulter este totuși exagerată (Ioan, cap. 8, pe la început)
• Susținerea taxelor (Matei, cap. 22, de la versul 17). Este evident că lumea nu era de acord să dea taxe la romani, altfel nu l-ar fi „ispitit” fariseii sau cine-or mai fi fost cu asta. Bine, și azi se găsesc oameni să spună că taxele constituie furt, nu plata ce se cuvine pentru servicii care ți se aduc fără să fii implicat în producția lor. Dar divaghez.
• Era de acord cu sexul oral, atâta timp cât înghiți (Matei, cap. 15, versul 11).
• Nu susținea familia tradițională (Matei, cap. 12, de la versul 46). Nu mai vorbim că a rămas burlac până după moarte. Chiar se consideră blasfemie să insinuezi că Isus a avut soție sau urmași, că nu era om de rând, să-i trebuiască pizdă. Mie îmi place să cred că era asexual, că și-așa astfel de oameni sunt prea puțin reprezentați.

Oricum, categoric nu-s de acord cu tot ce zice. Încă n-am găsit pe cineva cu care să fiu de acord 100%. Bine, cu Isus nu cred că sunt nici pe jumătate de acord. Dar, credit where it's due, omul chiar nu era tradiționalist. Dacă ar fi să fac ceea ce fac mulți cu biblia, adică să o interpretez astfel încât să se potrivească cu propria-mi concepție despre lume, aș zice că Isus a fost la polul opus ideologiei tradiționaliste. Uitați numai versul 17 din Matei, cap. 5: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc.”

Bineînțeles că este pardonabil să tâlcuiești acest pasaj la modul intuitiv, și să zici că nu-i deloc adevărat, având în vedere transgresiunile lui Isus de-a lungul relatărilor evanghelice. Până și creștinii nu respectă legea veche, apologeții afirmând că aceasta era pentru oamenii unei ere trecute, care erau mai puțin iluminați decât noi; oameni cu facultăți mintale reduse. Cât de cras! Cât de arogant! Să te crezi mai inteligent decât înaintașii tăi dintr-o eră anterioară. Oare nu conștientizează acești indivizi că nu ar fi fost mai breji decât strămoșii lor, dacă ei înșiși s-ar fi născut și trăit în vremurile acelea? Pentru mine asemenea lipsă de logică elementară este dincolo de limitele înțelegerii, mai ceva ca fizica cuantică.

Este evident că Isus vorbea de legile universului, nu de cele date de oameni sub pretenția intervenției divine. Ceea ce noi numim legi în limbajul cotidian nu sunt decât niște simple îndrumări, care au putere numai cât timp cred destui oameni în puterea lor. Ia ieși tu în stradă și spune că ți-a zis Dumnezeu că trebuie de azi înainte să putrăm pantofii pe urechi, să vedem cine te ascultă, dacă nu ai pic de charismă sau influență socio-politică. Nu, legile pure există prin însăși natura universului, și nu pot fi desfăcute prin proteste, lovituri de stat, războaie, ordonanțe de urgență sau altele asemenea. Îi pasă gravitației de câți cetățeni cred că merele ar trebui să cadă în sus, nu în jos? Contează pentru biologie cine crede și cine nu crede că vaccinurile cauzează autism? Vă invit să vă gândiți la cât de mult diferă timpurile în care trăiți acuma față de trecut, și cui i-a păsat de vocile care s-au opus schimbării.

Aceasta este legea. Aceasta este tragedia. De-a lungul istoriei schimbarea este demonstrată empiric, ceea ce înseamnă că tradițiile nu dăinuie, ci se îndreaptă spre obscuritate și neființă, în cel mai bun caz fiind păstrate „în vreo notă prizărită, sub o pagină neroadă,” după vorba poetului. Ceea ce înseamnă că toți cei ce se opun schimbării și luptă pentru păstrarea obiceiurilor din vremuri de mult apuse sunt sortiți eșecului. Vai nouă! Oare când vom învăța?