Despre căsătorie

Într-o seară, înainte să ne ridicăm de la masă, am zis nevetei: Știi că în unele culturi femeia face toate treburile casei? Ea mi-a răspuns: Tu știi că în unele culturi nu se face sex oral? Așa că m-am dus să spăl vasele.

Într-o zi, soția m-a întrebat ce-i pe televizor. Eu am zis „paf.” Atunci a început cearta.

Cum e să fii însurat?

Păi cum să fie? N-am voie să beau, n-am voie să fumez, n-am voie să ies cu prietenii... nimica n-am voie!

Deci îți pare rău că te-ai însurat?

Nu. Nici asta n-am voie.

Ce preferi? O femeie frumoasă, sau una inteligentă?

Cum să întrebi așa ceva? Tu știi că numai pe tine te iubesc!

Eu și soția mea am fost fericiți timp de 20 de ani. Apoi ne-am căsătorit.

Aș putea să continui până la pensie așa. Aș putea să caut pe google mai multe bancuri matrimoniale și să le pun aici cu copy-paste, iar când ajung la o lungime decentă, ăsta să fie articolul. Cine are minte va înțelege. Dar scriu mai mult pentru dezvoltarea personală și mai puțin pentru divertismentul altora. Normal că o să-mi expun părerile în paragrafe prozaice și pretențios-intelectuale. Am început prin a înșira niște bancuri matrimoniale pentru că ele au catalizat falnica mea introspecție cu privire la căsătorie.

Sper că este inutil să fac o afirmație cu privire la normalitatea căsătoriei. Majoritatea oamenilor de la o vârstă încolo sunt căsătoriți, și majoritatea oamenilor mai tineri tind spre căsătorie. Este un aspect ubicuu al societății, care nu ne va părăsi în viitorul apropiat. Este considerat un pas către maturitate, situat undeva între serviciu și făcutul de copii. Este unul dintre miile de așa se face pe care ești încurajat să le accepți și să le integrezi în viața de zi cu zi, dar să nu te gândești prea mult la ele. Decât dacă ajungi la concluzia că într-adevăr, chiar așa se face.

Din nefericire, eu nu cred în așa se face. Eu cred în introspecție, în analiză, în îndoială și mai presus de orice, în argumente. Și fără să-mi dau seama, citind în perioada prunciei aproape toate bancurile care s-au scris vreodată în limba română, bancurile matrimoniale au deschis un robinet de analiză și îndoială, care au inundat uscăciunea de așa se face, cultivată cu mare grijă de draga noastră societate.

Și ca să trec odată la subiect, ce căcat de concluzie am putut să trag citind niște bancuri? Până la urmă sunt doar glume. Scopul existenței lor începe și se termină prin a te face să râzi, nu? Ce perspective complexe asupra vieții ar putea cineva să dobândească de pe urma unor creații literare de cea mai joasă speță? Doar n-o să spun că umorul poate fi văzut ca o oglindă de carnaval în care ne vedem propria imagine distorsionată, în care se accentuează aspecte pe care le ignorăm în viața de zi cu zi, asupra cărora nu ne-ar strica să mai medităm din când în când, nu? Mai ales când vine vorba de bancuri matrimoniale. Doar ele sunt de o asemenea ubicuitate încât le putem găsi și în remărcile autodepreciative ale semenilor noștri deja căsătoriți.

Exact, de câte ori nu ai auzit pe cineva spunând că trebuie să facă ce-i zice nevasta, altfel nu-i mai face de mâncare? De câte ori nu a trebuit un prieten să părăsească prematur o ieșeală pentru că l-a sunat nevasta? De câte ori nu ai auzit pe cineva spunând „dracu m-a pus să mă însor/mărit”? Și nu ți s-a părut nimic ieșit din comun.

De ce facem bancuri matrimoniale? De ce râdem la ele? Păi, în primul rând, cine dracu e interesat să audă o poveste în care doi oameni căsătoriți trec peste propriul ego și își rezolvă conflictele pe cale amiabilă? Bancurile sunt și ele mici povești; au nevoie de conflict ca să capteze interesul. Dar de ce sunt amuzante? Oare nu pentru că ascund un sâmbure de adevăr?

Până la urmă, doi oameni care trăiesc împreună deși nu se suportă, deși sunt într-o oarecare măsură zilnic măcinați de incompetența, lenea, indolența și ingratitudinea celuilalt, trăind pe pilot automat într-o relație searbădă și uneori abuzivă, ar trebui să fie o tragedie, nu un aspect al vieții care să ne amuze. Oare așa am ajuns? Să trăim într-o distopie în propria noastră locuință și să nu avem ce face decât să râdem de propria noastră nevolnicie de ne schimba condiția? Asta ne așteaptă în viață?

Răspunsul ar trebui să-l dea oamenii căsătoriți care râd la astfel de bancuri. Eu n-am ce altceva să fac decât să mă gândesc: de ce se căsătorește lumea, dacă asta e viziunea asupra căsătoriei? Pentru că în aroganța lor cred că așa ceva n-are să li se întâmple? Pentru că, în frica de a rămâne singuri, sau în presiunile din partea semenilor, sau din graba de a-și întemeia o familie, se înjugă cu o persoană nepotrivită și nu întrevăd capcana în care stau să cadă? Evident că sunt destui din ăștia.

Dar sunt destui și care reușesc să fie fericiți împreună, chiar și întâmpinând dificultăți, chiar și cu trecerea anilor. Cu toți însurățeii autodepreciativi sub papuc, sunt desigur și oameni care văd sens în viața conjugală și nu concep asemenea scenarii deprimante.

Eu tot nu am găsit un răspuns argumentat la întrebarea „de ce să te căsătorești?”. Dar nici nu-mi trebuie. E până la urmă o decizie personală, care ține de oamenii direct implicați în acest aranjament, și nu ar trebui să se justifice în fața nimănui altcuiva.

Cineva mi-a spus că poliamoria e relația viitorului. Nu m-ar deranja, dar prefer ca oamenii din viitor, când vine vorba de propriile relații (preferabil și de alte aspecte ale vieții), să facă ce le place lor, nu ce zice lumea că se face, și să nu trebuiască să dea socoteală nimănui. Pentru că așa sunt eu, cu pretenții la care e greu să te ridici.

Corabia lui Tezeu + 1

Semenii mei cu înclinații filozofice fie au auzit fie ar fi interesați să audă de problema de gândire, supranumită „Corabia lui Tezeu,” sau „Paradoxul lui Tezeu” și așa mai departe. Pe scurt, este un exercițiu menit să evidențieze imperfecțiunea percepției uzuale (dar și generale) asupra identității. Având un obiect format din mai multe componente care se uzează una câte una, fiind înlocuite după necesitate astfel încât să se păstreze funcționalitatea inițială, până când obiectul va fi alcătuit din componente noi, putem spune că obiectul astfel rezultat este identic cu obiectul inițial? Iar dacă nu, când anume a fost obiectul inițial distins de obiectul rezultat în urma înlocuirii părților? Dacă cineva ar strânge părțile originale și ar reconstrui obiectul respectiv, ar însemna că avem două obiecte care sunt de fapt același lucru?

Identitatea este o chestiune arbitrară. Este și necesară în viața de zi cu zi, evident, mai ales din punct de vedere juridic. Astfel instituțiile legale definesc identitatea unui obiect sau a unei persoane în funcție de factori cât mai pereni, cât mai greu de modificat. Automobilele se identifică în mod unic prin seria de șasiu, astfel încât, dacă o parte se strică și trebuie înlocuită, tu ai în posesie același obiect, și nu trebuie să umbli după mai multe acte decât este necesar. O persoană se identifică în mod unic prin CNP, sau SSN, sau alceva; fiecare țară are damblaua ei; ideea e că o persoană rămâne din punct de vedere legal, juridic, administrativ etc. ea însăși chiar și după o operație sau trecerea timpului*. Și îi înțeleg pe oamenii ăștia. Este natural să vrei să fii sigur de cât mai multe lucruri, iar identitatea e în capul listei. Mai ales în criminalistică, atunci când e imperios să găsești și să condamni fix pe omul pe care-l cheamă Bob și a omorât-o pe Alice. Dar... just hear me out on this one:

Să zicem că Bob o omoară pe Alice, după care se ascunde ca să nu fie găsit. Totuși, organele responsabile pentru investigarea crimei, îl găsesc pe Bob după vreo 7 ani*. Dar în timpul acestor 7 ani, moleculele din corpul lui Bob au fost înlocuite. Celule din interiorul său au murit și au fost date afară și reînnoite pentru a-i asigura funcționarea metabolică. Ceea ce înseamnă că Bob nu mai are în configurația moleculară aceleași elemente pe care le-a avut când a omorât-o pe Alice. Așa, și? Din punct de vedere legal, e același Bob.

Dar dacă cineva a strâns celulele din Bob care au fost eliminate pe parcursul acestui timp? Să zicem c-am fost eu, pentru simplificare. Dacă eu am tehnologia necesară de a strânge aceste celule din Bob care au murit și au fost înlocuite, de a le reanima și a le pune în configurația lui Bob cel de acum 7 ani?

Avem astfel toate celulele care au omorât-o în fapt pe Alice. Bob-ul care a fost prins de poliție până la urmă, se poate spune, nici măcar nu s-a atins de Alice. Toate moleculele care au omorât-o pe Alice sunt de fapt la mine, cel care a reconstituit copia lui Bob, imediat după crimă.

Întrebarea mea este: dacă eu vin cu Bob-ul meu la poliție, le explic cum stă treaba, și toată lumea înțelege care-i faza, cine trebuie închis? Bob-ul meu, Bob-ul prins de ei, amândoi, sau niciunul?

*Legat de asta, se preconizează că la fiecare șapte sau zece ani se încheie un ciclu de reînnoire a celulelor dintr-un om. Și dacă ai trecut printr-o despărțire nasoală, te poți consola prin faptul că după șapte ani, nicio celulă din corpul tău nu este identică cu celula care a interacționat cu persoana de care te-ai despărțit. După șapte sau zece ani vei avea un corp care nu l-a atins sau n-a atins-o pe nemernicul ăla sau nemernica aia**.

**A nu se confunda cu ideea ridicolă că corpul uman se reînnoiește odată la șapte sau zece ani. În realitate, fiecare celulă are o durată de viață diferită; celulele sunt înlocuite la nevoie; doar că odată la un interval de timp după t(0), corpul uman este alcătuit din alte celule și alți atomi față de cele care făceau parte din corp la momentul t(0).***

***Numărul exact nu este important; numai existența acestui ciclu de reînnoire. Pentru a simplifica lucrurile, am să presupun că acest ciclu durează 7 ani. Dacă te duce mintea, înlocuiește această perioadă cu cea mai apropiată de realitate.

Lucruri cu care nu sunt de acord

Am început acest blog pentru că uneori simt nevoia să-mi descriu gândurile într-o manieră mai concretă; să le separ de orgia perpetuă a neuronilor mei. Mă gândesc că am să înțeleg mai bine cum gândesc (și dacă gândesc așa cum cred eu că gândesc), dacă mă prefac că explic unei alte persoane ceva ce eu deja (cred că) înțeleg. Problema este că nu pot aborda tot ce-mi trece prin cap într-un eseu prost structurat de o lungime decentă. Știu că nu-mi dau bac-ul la română, și că nu am limită minimă de cuvinte. Dar, fir-ar să fie, ăsta nu-i canal de Twitter! Așa că, pentru a mă ridica pretențiilor mele, am să abordez mai multe subiecte într-o singură postare. De data asta și în unele dăți următoare.

Pentru a oferi o oarecare coeziune acestei postări, m-am gândit că ar trebui să scriu despre lucruri care au ceva în comun. Așa că, iată trei chestii cu care eu nu sunt de acord:

Sintagma „sex opus”

Opus față de ce? Da, sunt la curent cu anatomia umană, știu că un sex are ceva ce iese dintre picioare, iar celălalt sex are între picioare un loc în care chestia anterior menționată poate să intre. Dar ăsta nu e un motiv bun să numești sexele opuse. Dacă te gândești mai bine, cele două sexe au foarte multe lucruri în comun. Un cap, doi ochi, două mâini, două sfârcuri etc. Chiar și anatomia internă se aseamănă mult mai mult decât diferă.

Când lumea spune că trebuie să existe un contrast între sexe

Ăsta e unul dintre argumentele cu care m-am întâlnit de mai multe ori. Eu zic că ar trebui să nu avem standarde diferite pentru oameni în funcție de organele genitale cu care s-au născut, pentru că un asemenea lucru e pur și simplu stupid. Printre contraargumente se numără și ăsta: „Dar trebuie să existe un anume contrast, vrei să fim cu toții androgini?” În primul rând, da, chiar mi-ar plăcea asta, dar n-ai ce să-i faci, și e ok și așa. În al doilea rând, contrastul deja există. Nu înseamnă nici că trebuie, nici că nu trebuie să existe un constrast, măi victimă a îndoctrinării sociale!

Explicația pentru criza de la sfertul vieții

Ești la douăzeci, douăzeci și ceva de ani. Ai toată viața înainte și nu știi ce să faci cu ea. Să-ți construiești cariera într-un domeniu? Să-ți întemeiezi o familie? Să călătorești? S-o arzi boem boschetărind prin baruri? Oare ai măcar timp și ocazii să faci tot ce-ți propui? Oare dacă te bagi într-o corporație de frică să nu ajungi pe străzi, vei mai avea timpul, energia și oportunitățile de a găsi oameni și activități care să te facă într-adevăr să te simți bine? Oare ești pe drumul cel bun? Cam ăsta ar fi un rezumat grosolan pentru ce implică criza de la sfertul vieții. Teama că vei avea o criză la mijlocul vieții. Mie nu-mi place să spun că trebuie să treci printr-un lucru ca să-l înțelegi, și poate o să încerc cu altă ocazie să o descriu pe îndelete.

De foarte multe ori aud că tinerii din ziua de azi se confruntă cu așa ceva pentru că, spre deosebire de generațiile trecute, amână momentele majore ale vieții, gen angajare, căsătorie, sau făcut de copii, în favoarea prelungirii fazei adolescentine ce implică petreceri, sex, beții etc. Mie mi se pare că argumentul ăsta nu are sens. În primul rând pentru că nu văd aceste lucruri ca evenimente semnificative. Eu nu muncesc pentru că mi se pare că „așa e bine,” sau că „așa se face,” ci pentru că-mi trebuie bani. Dacă aș avea bani să-mi ajungă restul vieții, n-aș mai munci. Și nu amân căsătoria din oarecare motive, ci pur și simplu nu intenționez să o fac vreodată. Din punctul meu de vedere căsătoria e încă un cerc al iadului birocratic, care nu ar schimba relația cu nimic.

Nu vreau să-mi prelungesc adolescența. Din contră, mă bucur că s-a terminat. Ceea ce generațiile vechi aveau spre deosebire de mine, era o lipsă de oportunități. Oamenii din secolul trecut nu erau conectați între ei ca acum. Nu prea aveai cum să auzi de lucruri în afara colțului tău de lume. Lumea avea mai adâncită în subconștient noțiunea de „așa se face;” pentru mulți, altceva nu exista. E mult mai simplu să fii sigur pe drumul tău în viață când viața era aceeași pentru toată lumea. Lucrurile s-au schimbat. Acum avem sute de oportunități înainte, dar naiba știe cum îți vor limita posibilitățile în viitor. Poate vei avea job-ul mult visat, dar vei fi prea ocupat să-ți mai faci timp de familie. Sau vei fi prea preocupat de viitorul copiilor tăi ca să mai ai energie pentru cartea aia pe care vrei să o scrii. Poate ajungi să fii un mare geniu, dar fei fi înconjurat de oameni care nu te stimulează intelectual și vei rămâne singur din cauza pretențiilor exagerate din partea posibililor parteneri în viață. Posibilitățile sunt inepuizabile.

Hai să vorbim despre bărbații cu început de șuviță

Toată lumea știe că șuvița e cea mai proastă modalitate de a gestiona calviția, chiar și cei care au șuviță. Pentru cine nu știe la ce mă refer, șuvița e acea cantitate de păr, între câteva fire și o întreagă claie, lăsată să crească astfel încât să acopere chelia. Cu toate că este un motiv nelimitat de caterincă și zeflemea la adresa... purtătorului, șuvița rămâne printre noi. Și va rămâne. Aș zice că va rămâne indiferent de câte moduri noi de-ași bate pula de ea vor găsi urmașii noștri; dar cred că deja s-au epuizat toate glumele și miștourile posibile. Odată am citit un articol în care autorul își asocia propria șuviță cu un capac de veceu. Încă nu cunosc o formă de dezaprobare socială care să transcendă scatologia autodepreciativă. Nu sunt sigur că așa ceva există. Ură de sine + căcat, ce poate fi mai rău? Dar divaghez.

Nu vreau să judec, doar fac referire la chestii evidente pentru că nu știu cum altfel să fac o introducere. Înțeleg că să-ți pierzi părul poate fi o chestie șocantă și greu de acceptat. În fine, fiecare bărbat e liber să facă ce vrea cu filoanele de cheratină ce-i ies din foliculii capilari, și nu văd cu ce drept își bagă unii nasul în ciorba lor.

Dar dintre toți purtătorii de șuviță, de la cei care încep să se pieptene într-o parte că și-au văzut din scalp mai mult decât ar fi vrut vreodată, la cei care pur și simplu nu au cum să nu-și dea seama că nu vor ascunde lipsa părului doar cu trei fire trase de-asupra frunții, cei mai bizari pentru mine sunt ăia care își lasă șuviță la multă vreme după ce au căpătat un scalp fal(n)ic și lucios. Ca nenea din poza asta:

Faza e că nimeni nu capătă o epilare cu laser de la Doamne-Doamne peste noapte. Părul se pierde treptat și nu-ți dai seama de asta de la o zi la alta. Dacă e să ai șuviță, ai avut-o de mai mult timp, de când îți făceai reflexiv cărare într-o parte, ca să nu se observe ușor că-ți cade părul, după care rămâi din obișnuință cu o fleață care-ți acoperă țeasta. Când într-o zi ți-o zboară vântul, după care-ți cumperi fixativ. Dar cine dracu se trezește după câțiva ani, se uită-n oglindă și zice: „Bă, io-s chel! Ia să încep să-mi las părul lung pe o margine, să-l trag peste cap. Doamne ferește să nu vadă lumea cât de complexat sunt eu din cauza asta!”

Aceasta a fost una din multele chestii lumești care mă nedumeresc. Nu în sensul că știu care-i de fapt faza, dar fac pe prostu' ca să pun la încercare convingerile sociale. Aici doar nu înțeleg. Cum se întâmplă așa ceva? De ce ai face asta?

Mă rog, acum am să mă închei postarea abrupt. Nu-mi place să mă gândesc foarte mult la chelii.

Care dracu-i faza cu balena albastră?

Am să prefațez această postare prin a spune că cercetarea unor astfel de fenomene este o știință inexactă în cel mai bun caz. Internetul este plin de informații; atât de plin încât este foarte greu, dacă nu chiar imposibil pentru un om să le cuprindă în mod semnificativ. Sigur, poți intra pe Wikipedia să-ți faci o idee despre geopolitica unei țări sau un concept științific sau matematic (dacă reușești să-l găsești). Din păcate, balena albastră (jocul sinucigaș, nu mamiferul acvatic) este unul din chestiile mai ferite de ochii oamenilor de rând. Nișă e puțin spus; în ce privește informația ușor accesibilă, balena albastră constă în articole de pe site-uri tabloide care vor să bage proștii-n sperieți, comentarii de pe TPU, subiectul tratat în vlog-urile adolescenților cu prea mult timp liber (vlogărași cum am să le spun de-acum înainte), și nu în ultimul rând, forum-uri online. Spre surprinderea nimănui, vlogărașii oferă informații mai comprehensive decât site-urile tabloide. Totuși orice curios ar trebui să înțeleagă că balena albastră este o legendă urbană. Sigur, și ucigașul în serie care își ascundea victimele sub podeaua din casa lui era o legendă urbană... care până la urmă este documentată ca fiind un caz real. Ceea ce înseamnă că există o șansă mai mare de 0% ca și balena albastră să fie ceva real, cum am spus, informații insuficiente.

Pentru cine nu încă nu a aflat, balena albastră este (chipurile) un fel de joc de provocări, supranumit la noi în țară drept „jocul morții,” apărut inițial în Rusia, pe site-ul de socializare VKontakte. Subiectul a fost tratat în presa europeană, americană, rusească, chiar și la noi, cum de altfel am ajuns să scriu despre asta. Aș vrea să întăresc faptul că nu avem nimic confirmat referitor la fenomen. Chiar dacă poliția rusească atribuie balenei albastre 130 de sinucideri în rândul adolescenților, persoana găsită responsabilă pentru așa-numitul joc al morții, Filip Budeikin, a zis că numai 17 persoane au picat în mrejele sale, dar încă nu există legături clare dintre balena albastră și sinuciderile persoanelor cu pricina, sau oricare altele care, chipurile, au jucat balena albastră. Din nou vreau să întăresc natura îndoielnică a oricăror informații ale „jocului morții,” care mai mult este un joc de-a telefonul fără fir; avem surse diferite care oferă informații diferite, iar singurul lucru de care putem fi siguri este că nu putem fi siguri pe nimic din ce se zice despre balenă.

Totuși ia de-aici o compilație digestivă, în caz că ești curios, sau îngrijorat pentru copiii tăi. Ciudatule...

Care-i faza cu balena albastră, și de ce i se zice așa?

Numele de balena albastră se zvonește că face aluzie la fenomenul de sinucidere al balenelor albastre, care atunci când sunt prea bătrâne naufragiază intenționat pe uscat și așteaptă să moară. Alte nume cunoscute sunt f57, marea balenelor, casa liniștită, sau trezește-mă la 4:20. 4:20 este un alt termen asupra căriua au apărut legende urbane, care în fapt reprezintă un nume de cod folosit de elevii liceului San Rafael din California în jurul anului 1971; la ora respectivă ei se adunau să fumeze iarbă. În mod curios, nu s-a gândit nimeni să lege jocul balena albastră de consumul de canabis. Nu că ar trebui, având în vedere că singura legătură este sintagma 4:20, și niciuna dintre provocări nu te pune să fumezi.

O struțocămilă jumătate joc cu provocări, jumătate cult din care nu ți se permite să ieși sau să discuți despre el cu alții, mitul balenei albastre a provocat panică în întreaga lume, sau în Rusia, Republică, România și alte țări apropiate, în funcție de cine-ți dă informația. Participanții doritori trebuie să aibe cont pe VKontakte și să posteze un status cu un hashtag cu numele jocului, după care vor fi contactați de așa-ziși curatori, li se vor explica regulile, iar pe parcursul a 50 de zile vor primi 50 de provocări dubioase, cea finală fiind să se sinucidă. Dacă te tragi pe cur curatorul te va amenința că știe unde stai și-ți va omorî familia. Dacă ești puștan necopt pui botu' la aberații de genul, așa că te sinucizi. Motivația pentru pornirea trendului este neclară. Ce-am aflat eu este că tipul care a început toată faza vroia (știu, n-am scris corect, deal with it!) să se sinucidă și să „ia cu el” cât mai mulți copii. Alte surse spun că Filip susține că le-a oferit tinerilor ceea ce nu au putut găsi în viețile lor: înțelegere, eliberare, rahat pe varză. Personal, mă întreb cât de prost să fii să faci un set de reguli și provocări complicate doar ca să obligi pe cineva să se sinucidă. Conform zvonurilor, omul avea acoliți, acei așa-ziși curatori. Mai multă treabă făcea dacă-și trimitea minionii să asalteze conturile copiilor cu mesaje de genul „ce față ai, sinucide-te!”, sau să comenteze la orice status sau poză cu „omoară-te-n pizda mă-tii de fagot, că nu-i pasă nimănui cum te simți/ce mănânci/unde te duci în vacanță/cât de mult îți iubești pisica!”

Care sunt regulile și provocările și cum poți să joci și tu?

Trendul balena albastră a fost în vogă prin anii 2015-2016, dar noi de-abia acum am aflat de el. Este puțin probabil că mai găsești vreun curator, presupunând că în trecut a fost posibil. Repet, claritatea și gradul de credibilitate al informațiilor pun balena albastră la nivelul de legendă urbană, de mit. Sigur, poate au postat unii tineri poze cu tăieturi cu lama și hashtag-ul balena albastră, dar e tot atât de posibil, ba chiar mai probabil, ca aceasta să fie o cerșetorie de atenție din partea unor adolescenți instabili și teribiliști. Dacă vrei să încerci, fă-ți cont pe vk.com și vezi ce se întâmplă. Recomand să folosești un proxy dacă ești slab de înger și cineva chiar încearcă să te sperie postându-ți locația pe care o află din adresa ta de IP. Dacă nu înțelegi ce-am spus în propoziția precedentă, îmi pare rău, dar postarea asta e și-așa destul de lungă; n-am să încep să detaliez cum funcționează internetul.

Cele 50 de provocări n-ai să le găsești cu o simplă căutare pe Google. Am încercat. Totuși, ne vine în ajutor un comentariu pe un forum de pe Reddit, de la un postache care a avut bunăvoința să împărtășească ce știe cu restul lumii. Nu știu cine-i omul, sau dacă a jucat balena albastră. Provocările variază de la teribiliste la macabre, la un absurd ridicol. Iată o listă cu aceste provocări, traduse din rusă în engleză în română și adnotate de mine:

1. Crestează-ți în mână textul f57 și trimite o poză curatorului.
2. Trezește-te la 4:20 (dimineața) și uită-te la videoclipuri psihedelice și horror trimise de curator
3. Crestează-te de 3 ori de-a lungul venelor, nu foarte adânc, și trimite o poză curatorului.
4. Desenează o balenă pe hârtie. Trimite o poză curatorulu.
5. Dacă ești gata să devii balenă, crestează-ți cuvântul DA pe picior. Dacă nu, taie-te de mai multe ori.
6. Ceva probă cu cifru (probabil primești un cod de la curator și trebuie să faci ceva cu el).
7. Crestează-ți f40 pe mână și trimite o poză curatorului.
8. Scrie #sunt_o_balenă (dar în rusă) pe status-ul de VKontakte.
9. Trebuie să-ți înfrângi teama (nu știu ce ar trebui să însemne).
10. Trezește-te la 4:20 și du-te pe un acoperiș de pe o clădire înaltă.
11. Crestează o balenă pe mână și trimite poză curatorului.
12. Uită-te la videoclipuri psihedelice și horror toată ziua.
13. Ascultă muzica pe care ți-o trimite curatorul.
14. Crestează-ți buza.
15. Înțeapă-te de mai multe ori cu un ac în mână.
16. Provoacă-ți durere și greață.
17. Stai o vreme pe cel mai înalt acoperiș pe care îl găsești.
18. Stai o vreme pe un pod.
19. Cațără-te sau încearcă să te cațeri pe o macara.
20. Curatorul verifică dacă ești de încredere (probabil aici îți trimite un mesaj cu adresa ta ca să te sperie).
21. Vorbește cu o balenă (un curator sau alt „jucător”) pe Skype.
22. Șezi pe un acoperiș cu picioarele atârnate.
23. Altă probă cu cifru.
24. Probă secretă (Asta-i tot ce zice, fără alte informații. Dacă ai un gând de genul „cum pula mea, nu-s toate probele secrete? Cum căcat nu știe de asta, dar știe de restul?”, stai liniștit, e doar partea rațională a creierului tău. Îmi pare bine că-ți funcționează.)
25. Altă conversație cu o „balenă.”
26. Curatorul îți spune data morții tale, iar tu trebuie s-o accepți.
27. Trezește-te la 4:20 și mergi pe niște șine de tren.
28. Nu vorbi cu nimeni toată ziua.
29. Depune jurământ că ești o balenă.

De la 30 la 49 probele implică trezitul la 4:20 și vizionarea de filme horror trimise de curatori. Trebuie să te tai pe corp în fiecare zi și să vorbești cu balena.

În fine, provocarea 50 din ziua 50 este să te sinucizi. În comentariu scrie să sari de pe o clădire, dar cică poți și să te arunci în fața unui tren.

Astea-s provocările, cel puțin din ce am reușit să găsesc. Probabil le-a scris vreun puștan din lipsă de ocupație și au rămas prin analele facebook-ului rusesc. De ce spun asta? Pentru că în viață este important să recunoști monotonia realității, ceea ce înseamnă că majoritatea chestiilor care te intrigă au la bază o explicație banală. Se mai numește briciul lui Occam: cea mai simplă explicație e de multe ori cea mai probabilă. N-are rost să-ți faci filme în cap dacă n-ai informații clare. Nu fii un idiot conspiraționist cu tichie din folie de aluminiu.

Totuși, ce să faci ca părinte îngrijorat?

Păi, dacă odrasla ta pune statusuri depresive pe facebook, își taie venele, trage lipici, pierde nopțile, sau pune poze cu venele tăiate și hashtag-ul balena albastră, am vești proaste. Tu ești de vină, nu balena albastră. Copilul ăla nu joacă balena albastră, ci doar se folosește de teama instigată de mass-media pentru a șoca și a atrage atenție și a manipula. Avea probleme dinainte de afla de balenă, iar tu nu ai fost în stare să-i fii alături, să construiești o relație bazată pe încredere și comunicare cu propriul copil, așa că te speli pe mâini de partea ta din vină blamând un bau-bau născocit de presă.

Dacă tânăra ta odraslă se sinucide, problema nu e un joc stupid descoperit cu 50 de zile în urmă. Sinucigașii nu își iau zilele imediat după primul gând. E nevoie chiar de câțiva ani până ca aceste gânduri să fie puse în practică. Evident, nu toate cazurile de depresie sinucigașă se datorează faptului că părinții persoanei afectate sunt de căcat. Dar să nu fii părinte de căcat ajută. Pentru asta trebuie să muncești din momentul în care devii părinte, nu abia atunci când afli de o problemă care dracu știe cât a rămas neobservată pentru că tu ai fost prea ocupat să-ți neglijezi copilul, sau să-l răsfeți, sau să-ți impui tiranic autoritatea.

Și dacă cineva îți sperie pruncul că știe unde stă și o să-i omoare familia, spune-i naibii să stea chill, că până și un pulău de pe internet care îndeamnă oamenii să se sinucidă are lucruri mai bune de făcut decât să ia avionul/autobuzul/taxiul până în țara/orașul/cartierul în care stă și să omoare familia unuia care nu i-a urmat instrucțiunile tâmpite.