Despre căsătorie

Într-o seară, înainte să ne ridicăm de la masă, am zis nevetei: Știi că în unele culturi femeia face toate treburile casei? Ea mi-a răspuns: Tu știi că în unele culturi nu se face sex oral? Așa că m-am dus să spăl vasele.

Într-o zi, soția m-a întrebat ce-i pe televizor. Eu am zis „paf.” Atunci a început cearta.

Cum e să fii însurat?

Păi cum să fie? N-am voie să beau, n-am voie să fumez, n-am voie să ies cu prietenii... nimica n-am voie!

Deci îți pare rău că te-ai însurat?

Nu. Nici asta n-am voie.

Ce preferi? O femeie frumoasă, sau una inteligentă?

Cum să întrebi așa ceva? Tu știi că numai pe tine te iubesc!

Eu și soția mea am fost fericiți timp de 20 de ani. Apoi ne-am căsătorit.

Aș putea să continui până la pensie așa. Aș putea să caut pe google mai multe bancuri matrimoniale și să le pun aici cu copy-paste, iar când ajung la o lungime decentă, ăsta să fie articolul. Cine are minte va înțelege. Dar scriu mai mult pentru dezvoltarea personală și mai puțin pentru divertismentul altora. Normal că o să-mi expun părerile în paragrafe prozaice și pretențios-intelectuale. Am început prin a înșira niște bancuri matrimoniale pentru că ele au catalizat falnica mea introspecție cu privire la căsătorie.

Sper că este inutil să fac o afirmație cu privire la normalitatea căsătoriei. Majoritatea oamenilor de la o vârstă încolo sunt căsătoriți, și majoritatea oamenilor mai tineri tind spre căsătorie. Este un aspect ubicuu al societății, care nu ne va părăsi în viitorul apropiat. Este considerat un pas către maturitate, situat undeva între serviciu și făcutul de copii. Este unul dintre miile de așa se face pe care ești încurajat să le accepți și să le integrezi în viața de zi cu zi, dar să nu te gândești prea mult la ele. Decât dacă ajungi la concluzia că într-adevăr, chiar așa se face.

Din nefericire, eu nu cred în așa se face. Eu cred în introspecție, în analiză, în îndoială și mai presus de orice, în argumente. Și fără să-mi dau seama, citind în perioada prunciei aproape toate bancurile care s-au scris vreodată în limba română, bancurile matrimoniale au deschis un robinet de analiză și îndoială, care au inundat uscăciunea de așa se face, cultivată cu mare grijă de draga noastră societate.

Și ca să trec odată la subiect, ce căcat de concluzie am putut să trag citind niște bancuri? Până la urmă sunt doar glume. Scopul existenței lor începe și se termină prin a te face să râzi, nu? Ce perspective complexe asupra vieții ar putea cineva să dobândească de pe urma unor creații literare de cea mai joasă speță? Doar n-o să spun că umorul poate fi văzut ca o oglindă de carnaval în care ne vedem propria imagine distorsionată, în care se accentuează aspecte pe care le ignorăm în viața de zi cu zi, asupra cărora nu ne-ar strica să mai medităm din când în când, nu? Mai ales când vine vorba de bancuri matrimoniale. Doar ele sunt de o asemenea ubicuitate încât le putem găsi și în remărcile autodepreciative ale semenilor noștri deja căsătoriți.

Exact, de câte ori nu ai auzit pe cineva spunând că trebuie să facă ce-i zice nevasta, altfel nu-i mai face de mâncare? De câte ori nu a trebuit un prieten să părăsească prematur o ieșeală pentru că l-a sunat nevasta? De câte ori nu ai auzit pe cineva spunând „dracu m-a pus să mă însor/mărit”? Și nu ți s-a părut nimic ieșit din comun.

De ce facem bancuri matrimoniale? De ce râdem la ele? Păi, în primul rând, cine dracu e interesat să audă o poveste în care doi oameni căsătoriți trec peste propriul ego și își rezolvă conflictele pe cale amiabilă? Bancurile sunt și ele mici povești; au nevoie de conflict ca să capteze interesul. Dar de ce sunt amuzante? Oare nu pentru că ascund un sâmbure de adevăr?

Până la urmă, doi oameni care trăiesc împreună deși nu se suportă, deși sunt într-o oarecare măsură zilnic măcinați de incompetența, lenea, indolența și ingratitudinea celuilalt, trăind pe pilot automat într-o relație searbădă și uneori abuzivă, ar trebui să fie o tragedie, nu un aspect al vieții care să ne amuze. Oare așa am ajuns? Să trăim într-o distopie în propria noastră locuință și să nu avem ce face decât să râdem de propria noastră nevolnicie de ne schimba condiția? Asta ne așteaptă în viață?

Răspunsul ar trebui să-l dea oamenii căsătoriți care râd la astfel de bancuri. Eu n-am ce altceva să fac decât să mă gândesc: de ce se căsătorește lumea, dacă asta e viziunea asupra căsătoriei? Pentru că în aroganța lor cred că așa ceva n-are să li se întâmple? Pentru că, în frica de a rămâne singuri, sau în presiunile din partea semenilor, sau din graba de a-și întemeia o familie, se înjugă cu o persoană nepotrivită și nu întrevăd capcana în care stau să cadă? Evident că sunt destui din ăștia.

Dar sunt destui și care reușesc să fie fericiți împreună, chiar și întâmpinând dificultăți, chiar și cu trecerea anilor. Cu toți însurățeii autodepreciativi sub papuc, sunt desigur și oameni care văd sens în viața conjugală și nu concep asemenea scenarii deprimante.

Eu tot nu am găsit un răspuns argumentat la întrebarea „de ce să te căsătorești?”. Dar nici nu-mi trebuie. E până la urmă o decizie personală, care ține de oamenii direct implicați în acest aranjament, și nu ar trebui să se justifice în fața nimănui altcuiva.

Cineva mi-a spus că poliamoria e relația viitorului. Nu m-ar deranja, dar prefer ca oamenii din viitor, când vine vorba de propriile relații (preferabil și de alte aspecte ale vieții), să facă ce le place lor, nu ce zice lumea că se face, și să nu trebuiască să dea socoteală nimănui. Pentru că așa sunt eu, cu pretenții la care e greu să te ridici.