De ce se teme lumea de moarte?

Nu-i o întrebare retorică. Chiar nu pricep. Personal, nu țin minte să fi încercat vreodată un astfel de sentiment. Evident că sunt îngrijorat de modalitatea în care am să mor, căci nu-mi surâde ideea de a-mi petrece ultimele momente ca ființă conștientă în chinuri insuportabile mie, care să intervină în propria mea luciditate și acceptare a mortalității prin excitarea exacerbată a nenorocitului de instinct de conservare. Și normal că nu mi-ar conveni dacă aș fi condamnat într-un iad de către vreun zeu capricios pentru că nu i-am arătat recunoștința care are impresia că i se cuvine, fără ca eu măcar să am habar de existența-i. Dar aici vorbesc de moarte în sine, nu de posibile căi spre fenomen sau de ce-și închipuie alții că se va întâmpla într-o viață de apoi. Mă refer strict la a muri, a înceta din viață, a nu mai fi implicat (cel puțin direct și voit) în evenimentele lumii. De ce se teme lumea de asta?

Frica de moarte, cunoscută, printre altele, ca tanatofobie, a fost studiată multă vreme de către psihologi și filozofi. Ea se caracterizează prin faptul că subiectul încearcă sentimente de angoasă, aprehensiune, sau anxietate cu privire la moarte, și se deosebește de necrofobie, adică frica de cadavre. Experți diferiți percep tanatofobia în mod diferit, unii spunând că se limitează numai la frica de moartea persoanelor apropiate (pentru că n-are cum să-ți fie frică de propria moarte, pentru că n-ai murit niciodată), alții iau în considerare și frica de propria moarte.

Eu sunt de acord cu cei din urmă. Este evident că oamenii știu că vor muri, și devin conștienți de asta chiar de la vârste fragede; când aveam 4 sau 5 ani, bunicul meu mi-a spus că eu am să cresc și el va muri, iar lucrurile s-au legat de la sine. Ca organisme biologice, oamenii au supraviețuirea (implicit evitarea morții) proverbial înscrisă în sânge, ceea ce implică un sentiment natural de aprehensiune față de moarte. Iar faptul că nu ai murit până acum nu face decât să întețească anxietatea. De câte ori nu încercăm o nesiguranță sau un discomfort atunci când facem sau trebuie să facem ceva ce n-am mai făcut până acum?

Deci înțeleg chestiile de bază. Înțeleg că oamenii vor să trăiască. Dar nu înțeleg de unora le este frică să moară, dincolo de faptul că li s-ar duce dorul. Iar aici aș dori să includ mai mult decât oamenii care manifestă simptome tanatofobe. Vreau să mă refer atât la oamenii care nu cred într-o viață de apoi, pentru care moartea înseamnă punctul propoziției activității lor conștiente, și care sunt îngroziți de ideea asta, dar și oamenii care cred că moartea este bariera spre o viață nouă.

Ceea ce mi se pare... curios la oamenii care cred în viața de apoi este că nu se comportă ca și cum ar fi adevărat. Cu toată credința lor, totuși jelesc moartea unei persoane iubite. Dacă cineva drag a murit, ar fi logic să te bucuri că acea persoană este într-un loc mai bun, că a scăpat de vâltoarea și suferințele vieții lumești. Iar dacă nu a ajuns în acel loc mai bun, dacă prin sentința unei entități atoateștiutoare acea persoană a fost găsită ca fiind inadecvată, inaptă, sau incompatibilă unei vieți inimaginabil de bună, să te întristeze acest lucru înseamnă să te îndoiești de judecata acelei entități, care din câte cunosc eu, se cheamă erezie. Implicațiile acestui lucru rămân ca exercițiu cititorului.

Este totuși mai bizar pentru mine faptul că unii oameni privesc cu o oarecare aprehensiune ideea de încetare a conștiinței de sine. Credincioșii se bucură că acesta nu este cazul, iar necredincioșii fie caută alte căi de consolare, fie se cutremură la gândul acesta. Este de înțeles o mică criză existențială, deoarece să concepi o stare în care nu exiști înseamnă să concepi nimicul, iar creierul nu este în stare să conceptualizeze așa ceva (a se observa oximoronul). Raiul unuia este iadul altuia, așa cum neființa este pentru unii eliberarea supremă de toate grijile și nevoile prin a căror insatisfacție provoacă suferință, pentru alții este un iad dincolo de orice chinuri, imaginabile sau nu.

Și eu vreau să întreb: De ce? Unii nu sunt de acord ca această problemă existențială, teama de a nu mai fi, să fie clasificată ca fobie, pentru că fobia este o teamă irațională, iar ei se simt justificați să se teamă de acest lucru. Dar dacă pui problema rațional, nu ai niciun motiv să te temi că nu vei mai exista. Nu vei mai avea parte de inconveniențele acestei lumi sau ale oricărei alteia. Sigur, nu vei mai avea parte nici de plăceri, de niciun fel. Dar n-o să-ți pese. Ăsta e un lucru care mă îndoiesc că este conștientizat la un nivel adecvat: plăcerea este tot atât de vremelnică precum durerea! Ești trist? Nemulțumit de viață? Stresat? O să treacă! Te bucuri? Ți s-a întâmplat ceva care te face să apreciezi viața mai mult? O să treacă! Este în natura noastră să ne obișnuim cu propria situație. Orice constanță în viețile noastre va duce inevitabil la plictiseală. Știu că se zice că numai proștii se plictisesc. Dar în realitate oamenii inteligenți se plictisesc un pic, apoi caută să facă ceva nou în viață, să se dezvolte. Oamenii se plictisesc. Oamenii proști rămân plictisiți. Oamenii inteligenți caută să-și alunge plictiseala prin activități care să le stimuleze sinapsele expunându-se la lucruri noi. Iar moartea, cea de după care nu există reîncarnare sau rai sau iad, este leacul pentru plictiseală. Sigur, este o soluție care anulează problema, nu o rezolvă, la fel cum scapi de o migrenă prin tăierea capului. Există și un leac alternativ, care menține subiectul în viață. Se cheamă Alzheimer!

Imortalitatea este matematic plictisitoare. Trecând peste faptul că creierul uman poate stoca o cantitate finită de informații, să ne imaginăm cum ar fi să nu poți să mori. Vei fi martor la viitorul omenirii. Poate vei apuca să trăiești într-o societate utopică. Poate vei fi supus unor chinuri crâncene, la mila unei entități care te urăște cu o profunzime incomprehensibilă. Poate vei fi martorul morții Soarelui, colonizării altor planete, contactului cu civilizații extraterestre. Vei fi acolo în apusul Universului, în cel mai rău caz, la moartea termică, la starea maximă de entropie, unde nu se poate întâmpla nimic, ceea ce înseamnă că și tu va trebui într-un final să mori. Sau poate Universul este ciclic, stingându-se să facă loc pentru un alt Big-Bang, un alt început. Și vei fi martorul unei noi epoci, noi sisteme solare, noi planete, noi forme de viață care să-și ducă existența crâncenă. Sigur că este foarte impresionant și mirific. Dar câte cicluri din acestea vor trece până când te va extenua acest circ nesfârșit? De câte ori ești dispus să aștepți trilioane de ani de la Big-Bang până la formarea unor forme de viață cu care să poți sta de vorbă? Cât ai de gând să înduri repetitivitatea Universului?

Pe parcursul unei durate infinite de timp, tot ce se poate întâmpla se va întâmpla. Dar sunt atâtea evenimente asemănătoare, cu care te vei familiariza în cele mai mici detalii, iar și iar. Vei ajunge să speri că de data asta ceva va fi diferit. Ceva major, care să aducă un pic de noutate în viața ta, pe care o considerai atât de palpitantă, cu mult timp în urmă, atât de mult încât nu cunoști vreun număr sau unitate de măsură care să-i reprezinte durata. Vei avea, bineînțeles, parte de noutăți, dar vor fi din ce în ce mai rarisime. Gândește-te în câte sute de mii de miliarde de trilioane de trilioane de cicluri ale universului, plus unu, te vei plictisi, și gândește-te că asta e egal cu zero, pe lângă cât ți-a mai rămas.