Vremea de introspecție

Toți oamenii sunt muritori. Tu, care citești această postare, ești om. Eu, care am scris această postare, sunt om. Noi doi suntem muritori. Tu o să mori. Eu o să mor. Nu știu când sau cum, dar știu că o să murim. O să murim. Nimic nu ține o veșnicie. În cele din urmă un organ din corp se va strica și niciun medic nu va fi în stare să-l repare. Sau mai multe organe se vor strica, ducând în declin cu ele întreaga percepție individuală a sinelui, până când aceasta va dispărea.

Sigur, medicina va avansa. Vom desoperi tratamente noi și leacuri noi pentru bolile care ne fac zile fripte în prezent, precum și boli viitoare pe care nu ni le putem acum imagina. Dar oricâți ani vom adăuga vieților noastre, universul a existat înaintea noastră și va exista după noi pentru o durată incomprehensibilă minților noastre limitate. Ce contează zece, douăzeci, sau chiar două sute de ani în plus, pe lângă miliarde de milioane?

Sigur, există organizații dispuse să-ți păstreze corpul în animație suspendată până în viitor, ca să poți vedea cum va fi lumea peste ani și ani. Sau, dacă suferi de vreo boală incurabilă în prezent, să-ți păstreze corpul în animație suspendată până când se va găsi leac pentru ea. Dar gândește-te în primul rând la toate lucrurile pe care n-ai să le trăiești. Momente în care efectiv simți că se scrie istoria: anexarea Coreei de Nord, legalizarea căsătoriei persoanelor de același sex în România (sau măcar parteneriatul civil), emanciparea musulmanilor, al treilea război mondial, sau înmormântarea lui Ion Iliescu. Nu spun că aceste lucruri se vor întâmpla neapărat, doar că, dacă se vor întâmpla, de bine, de rău, vor fi evenimente istorice majore, și chiar ar fi de căcat să le spui nepoților că pe vremea când se întâmplau, tu erai înghețat, complet pasiv în momentele de restriște ale omenirii.

Sau mai rău, gândește-te că organizația care îți va îngheța corpul nu va continua să existe până când va veni vremea să te dezghețe. Gen, dacă o bombă cade peste sediul lor central, iar administrația se va duce de râpă, se va lua curentul din buncărul în care ești înghețat, te vei trezi și vei muri de asfixiere în capsula în care ai intrat pentru a trăi mai mult. Cât de ironic ar fi acest lucru?

Dar divaghez; îmi pare rău, nu ar trebui să fie vorba despre tine aici, ci despre mine. E vorba despre punctul meu de vedere cu privire la moarte. Faza e că o să mor (cândva), și sunt împăcat cu asta. Sunt împăcat cu faptul că toți oamenii vor muri mai devreme sau mai târziu, orice am face noi ca și colectiv uman. Chiar și în situația cea mai favorabilă, cu toții o să murim. Și mi se pare ok.

Dar totuși, oare eu chiar sunt împăcat cu moartea mea inevitabilă, sau pur și simplu nu cuprind în întregime conceptul de moarte? Am să dau cărțile pe față: eu nu cred în viața de apoi sau reîncarnare. Cel mai apropiat lucru de reîncarnare pentru mine este că mă vor mânca viermii sub pământ, vor căca nutreț mai la suprafață, din care va crește iarbă, pe care o va mânca o vacă, iar vaca va fi mai târziu tăiată, iar parte din carnea vacii o va mânca o femeie gravidă, iar copilul ei va fi compus în proporție de unu la sută din ce eram compus eu fix înainte să mor. Restul de 99% vor fi părți din viermi, plante, animale și minerale. Dar conștiința mea va fi fost de mult sfârșită. Nu cred în rai sau iad, nici în suflet; n-are rost atunci să mai vorbesc despre o sală de așteptare în care esențele vieții stau la coadă pentru a fi reîncarnate.

Pentru mine, moartea reprezintă tranziția de la conștiință la o stare în care te-ai aflat înainte să te naști. O stare pe care mințile noastre nu au cum să o cuprindă. Din punctul meu de vedere, viața de apoi, reîncarnarea, sau visele cu rude moarte spun mai multe despre vii decât despre morți. Oamenii vii nu sunt în stare să conceapă absența conștiinței, așa că inventează basme prin care își dau cu părerea referitor la ce se întâmplă după ce mori, pentru că le este greu să creadă (aș zice mai bine: să accepte) că după ce mori, mori și atât. Lumea merge înainte. E ca și cum ai pleca de la o petrecere să te culci. Lumea care a mai rămas încă se desfășoară, dar tu nu mai ești acolo să observi lumea sau să interacționezi cu ea. Eu nu voi mai fi acolo să o observ și să interacționez cu ea.

Eu accept asta. Îmi accept propria mortalitate, accept anihilarea propriei mele conștiințe, accept că după ce mor va fi pentru mine ca și cum nu m-aș fi născut. Dar uneori mă întreb: accept toate astea pentru că sunt într-adevăr, din lipsă de termen mai bun, iluminat? Sau pentru că încă nu am avut întâlniri cu moartea pe plan personal?

Dacă ar fi să analizez situația la rece, nu sunt complet detașat de mortalitate. Am fost nevoit să trec de câteva ori prin intervenții medicale în timpul cărora am fost pus sub anestezie generală. De câteva ori în viață am fost complet imobil și inconștient pentru câteva ore, și nu mă refer numai la dormit. Din punctul meu de vedere, am murit de câteva ori. Dar am avut tot timpul certitudinea că mă voi trezi la un moment dat. Am presupus acest lucru, nu l-am analizat, nu am căutat studii și statistici pe Google, ci pur și simplu am crezut că mă voi trezi. Și într-adevăr, m-am trezit. Cu amintirile, cunoștințele și personalitatea persoanei care am fost înainte să mă fi aflat sub anestezie. Dar intervalele în care eram anesteziat, nu mi le amintesc. Evident că nu aș avea cum. Eram sub influența unor droguri psihoactive menite să mă țină inconștient până după intervențiile necesare, că doar ăsta le era scopul. Dar nu este moartea același lucru, mai mult sau mai puțin? Un somn fără vise, cu diferența că nu te vei trezi, spre deosebire de anestezie?

Pe de altă parte, eu nu am apucat să simt moartea unei persoane apropiate. Au murit niște rude de-ale mele, dar nu eram apropiați. Nu am apucat să cunosc acei oameni într-un mod pe care să-l consider intim. Cunoșteam lucruri despre ele, dar nu le cunoșteam pe ele. Iar în prezent, în timp ce scriu aceste cuvinte, am rude și cunoștințe care nu mai au mult de trăit. Dar dacă ar muri azi sau mâine, aș zice că nu sunt apropiat de ele. Fie nu am fost niciodată, fie m-am îndepărtat cu timpul. Fie m-am detașat emoțional de ele la un nivel, conștientizând vârsta lor înaintată, conștientizând că șansele ca ele să nu mai facă parte din viața mea cresc cu fiecare secundă.

Evident, oamenii despre care vorbeam în alineatul trecut sunt bătrâni, în toate sensurile cuvântului. Zbârciți, cărunți, reumatici, și cu impresia că le-au văzut și le știu pe toate. Moartea lor este previzibilă; după cum ar spune americanii, o pot vedea de la o milă distanță. Nu m-ar surprinde să moară mâine.

Dar dacă cel mai bun prieten al meu, de o vârstă cu mine, ar muri mâine, care ar fi reacția mea? Ar trebui să mă îngrijoreze faptul că aș accepta moartea lui dacă nu am avea ceva planificat în viitorul apropiat? Dacă moare cel mai bun prieten al meu, iar eu spun numai „Ah, căcat, trebuia poimâine să mergem la pizzeria aia nouă!”, sau „Ah, căcat, îmi datora bani!”, sau „Ah, căcat, vroiam să-i spun ceva!”, sau „Ah, căcat, vroia să-mi spună ceva!”, după care îmi văd de viață cu nonșalanță. Ce concluzii trag atunci despre mine?

Păi, se poate spune că sunt împăcat cu mortalitatea, iluminat exacerbat; că în douăzeci și ceva de ani am ajuns la un stadiu existențial la care alții doar visează. Sau că nu mi-a păsat de el suficient de mult, fără să specifice cantitatea suficientă de „păsare”. Până la urmă, cu toții avem o anumită idee despre ce este uman să faci, cu toții avem impresia că deținem un manual de instrucțiuni pentru viață, iar când cineva nu urmează instrucțiunile, nouă ni se pare ciudat, contrainuitiv, contraexemplar, neproductiv. Ni se întâmplă tuturor, și mie, și ție.

Paulică, cancelarul Morâniei (Partea a III-a)

Partea I

Partea a II-a

Miercuri, 16 aprilie, 2048, ora 12:23

Paulică le povesti consilierilor cum a decurs ieșirea sa în public cu câteva minute în urmă. Pe loc au fost chemați cei mai de seamă oameni de la conducere, în frunte cu Nicolae Marcel, un fost băiat de cartier cu minte ascuțită, actual om în toată firea, confident și a treia mână pentru Paulică. Se arunca și-n foc dacă Nicolae Marcel ar fi spus că aceasta e alegerea cea mai bună pentru interesele conducerii. Nu de puține ori i-a fost pusă la încercare această încredere.

După câteva minute de parlamentare cu privire la ce era de făcut acum că lumea a ajuns să îl urască pe Paulică pentru că a avut obrăznicia să-i îndemne să gândească, Nicolae Marcel a cerut o audiență privată cu cancelarul; răspunsul a fost afirmativ, dar după încheierea ședinței din momentul acela. Nicolae Marcel a părăsit sala de îndată ce a primit răspunsul.

Miercuri, 16 aprilie, 2048, ora 14:39

Paulică ordonă încheierea ședinței. Era clar că nu se ajungea la nimic. Intră în biroul său, la ultimul etaj, camera cea mai mare, cu cele mai multe ferestre, cu toaletă privată, minibar, și cam tot ce asigură confort pentru un biet lider de stat. Îl chemă pe Nicolae Marcel pentru audiență, revenind asupra evenimentelor din acea amiază până când vizirul său va ajunge în birou.

„Jos cu Pa-u-li-că!” strigau oamenii. „Nu e vina lor,” gândea Paulică. „Ru-și-ne!” „Ei n-au educația ta.” „Huooo!!” „N-au avut oportunitățile pe care le-ai avut tu.” Era foarte greu pentru el să ignore cererile iraționale ale unor oameni cu care încerca din răsputeri să empatizeze.

Trei bătăi se auziră la ușa biroului său. Era Nicolae Marcel. Feriți de urechile celorlalți politicieni, puteau vorbi liber.

„Cum a fost, Paulică?” începu Nicolae Marcel. „V-ați căcat pe voi două ceasuri și n-ați ajuns la nicio concluzie, așa-i?”

„Așa-i, fir-ai să fii! Hai că știi despre ce-i vorba. Tu ce zici să facem?”

„Hai dă-o dracului, mă Paulică, nu pot să cred că mă întrebi. Să-i dăm în pizda mă-sii de maimuțe, asta să facem! În niciun caz nu ne apucăm să ne ciondănim ca proștii două ore pe zi cu privire la pretențiile unor neica-nimeni lipsiți de materie cenușie!”

„Da' mă Marcele,” zise Paulică, „nu e vina lor că-s așa cum îs, și eu aș vrea mai degrabă să înțeleagă că ce vor ei...”

„Mă Paulică,” întrerupse Nicolae Marcel, „eu am crescut printre din ăștia, iar și înainte și după ce m-am băgat în circul ăsta de conducere a țării, am ajuns să cunosc oameni ca ei cât pentru două vieți. Ascultă ce zic, Paulică: ei nu vor să înțeleagă! Au filmele lor în cap și ai noroc dacă unu'-doi din zece mii ajung să-și schimbe părerea!”

„D-dar,” se bâlbâi Paulică, „noi cum mai ajutăm oamenii? Dacă ei nu înțeleg ce facem și au impresia că îi exploatăm, că nu ținem cont de ei?”

„Dă-i dracu', Paulică! Cine deține puterea, noi sau ei? Cum îi exploatăm? Arată-mi cum anume îi exploatăm! Că ei vor mai mult să facă activism decât să muncească, iar noi nu le compensăm eforturile? Nouă ne trebuie produse, servicii, și soluții concrete la problemele actuale, iar activiștii nu produc nimic din astea! Nasoleanu! Nu ținem cont de părerile lor? Dar s-a întrebat cineva dacă ar trebui să se țină cont de ele?”

„Bine, dar nu pare ok chiar să-i dai dracu',” zise Paulică deranjat.

„Aa, clar n-ar trebui să facem așa. Uite cum ar trebui să facem: dacă n-au de gând să se gândească de ce vor ei ceea ce vor, și de ce ar trebui să ne ocupăm noi de asta, să rămână nemulțumiți. Dar dacă devin prea violenți, îi luăm pe sus! Asta e, ăștia dinaintea noastră au lăsat prostia să acapareze populația, și acum noi trebuie să tragem ponoasele. Dar asta nu înseamnă că trebuie să înghițim orice căcat aruncă ei! Vai, săracii, n-au educație, n-au de unde să știe mai bine! Păi d-aia dă-i dracu', Paulică, că n-au de unde să știe! Au de unde să afle, dar crezi că-s chiar atât de harnici?”

Paulică rămăsese inert un moment. Era de acord cu ce spunea Nicolae Marcel, dar... Nu putea. Nu putea să-l contrazică pe Nicolae Marcel. Hiba era clar la el. El era cel care a încercat să empatizeze cu niște bieți cetățeni ale căror vieți sunt la ani-lumină depărtare față de viața lui Paulică și a oamenilor pe care el îi cunoaște mai bine. Nicolae Marcel era rece, calculat. Pentru el conducerea unei țări era o chestiune de tip cauză-efect. Era un mizantrop funcțional, pentru care oamenii erau mai degrabă mașinării previzibile decât ființe înzestrate cu voință. Probabil acesta era motivul pentru care i-a priit atât de mult o carieră în politică.

„Ce să zic, Marcele? Că n-ai dreptate nu pot nicicum! O să încerc să rezolv situația asta cât mai repede. Și am să țin cont de ce mi-ai zis.”

„E o chestie care se poate aplica în general,” îi zise Nicolae Marcel. „Ori de câte ori are pulimea gărgăuni în cap. Serios acuma, ce rost are să asculți retardismele care vin de la unu' sau de la altu'?”

„Off, de-ai fi tu cancelar, ce bine ar fi!”

Evident că ar fi bine. Pe de-o parte, Paulică n-ar mai fi el însuși cancelar și și-ar vedea de viață; pe de alta, avea multă încredere în Nicolae Marcel. S-ar fi bucurat de două ori.

„Aș fi fost,” îi zise el, „dacă nu te băgai tu în fața consiliului atunci, la sfârșitul lui ianuarie...”

Paulică înghiți în sec. Nu era prima greșeală pe care să o fi făcut, dar n-avea să fie nici ultima.