Paulică, cancelarul Morâniei (Partea I)

Miercuri, 16 aprilie, 2048, ora 4:32

Cancelarul Paulică se sculă din pat, după două minute în care a încercat zadarnic să fure o jumătate de oră în plus de somn; să zăbovească măcar un răstimp volbura de care, fără a ști forma-i concretă, era sigur că va avea parte în ziua aceea, precum i s-a întâmplat negreșit în fiecare zi, luni la rând. Dar parte din el parcă-l împingea afară din pat, parcă îl îmboldea să-nfrunte greutățile țării cu stoicism, să se dea exemplu pruncilor patriei, care nădăjduiau ca el să-i conducă afară din necaz. Așa că Paulică își începu ritualul de dimineață. Se bărbieri cugetând la figurile istorice din care se inspirase el în făurirea carierei politice, figuri care primeau zâzania cu brațele deschise, acceptând un scop în viață conferit de acestea, hrănindu-și astfel spiritul și întinerind. Își pieptănă părul reflectând la cei cincizeci de ani ai săi, în care cu nenumărate ocazii a aflat căci în ciuda poftei sale de a goni numaidecât adversitatea, liniștea și pacea îl plictiseau până la depresie. Degeaba, își spuse el privindu-și în oglidă chipul proaspăt dichisit, degeaba te minți că-ți face rău atâta stres. Că nu dormi destul, că mănânci numai mizerii, că n-ai timp de înot sau de ocupații personale. Știi bine că liniștea îți urlă-n creieri, că pacea te apasă cu goliciunea ei. De n-ai avea parte de restriștre te-ai hodorogi numaidecât. Spune zău că ai mai avea pentru ce să trăiești dacă n-ar mai fi crize naționale sau atentate la siguranța și integritatea Morâniei!

Drept gândea Paulică, dar tot mai greu găsea voință să se trezeazcă de dimineață și să apară prezentabil la interviuri, discursuri și ședințe de conducere. Dar de zeci de ori mai greu era să se trezească (indiferent de oră) și să facă ceva, orice, cu viața lui, când toate erau bune și frumoase. Când singurele probleme fără o soluție corectă clară și absolută erau numai și numai ale sale.

În ultima fază a ritualului de deșteptare, cu o țigară aprinsă în mână și o cană de cafea aburindă pe masă, Paulică dădu drumul de pe telefon la imnul Morâniei. Paulică își iubea țara. Nu în sensul de a fi mândru de naționalitatea lui, sau a crede că cei mai mari contributori ai istoriei lumii au fost morâni și ar trebui să se bucure de asta. El își iubea țara pentru că își dorea să prospere. Să aibe oameni fericiți și sănătoși. Sigur, era conștient la modul acut de toate neajunsurile. De sărăcie, de corupție, de boală, de lipsă de educație, de tot. Dar Paulică își iubea țara tocmai pentru că voia ca ea să scape de cât mai multe dintre acestea. Pentru el, să zici că-ți iubești țara fără să fii conștient de defectele ei și fără să muncești în a le combate era trădare. Trădare nu numai față de țară, ci față de însuși conceptul de iubire.

Se făcu ora șase. Sorbind ultima picătură de cafea, Paulică își îmbrăcă hainele de cancelar imputernicit cu autoritate excepțională, un costum bărbătesc fără cravată, decorat pe umeri cu simboluri ale realizărilor sale civice și militare, și culorile drapelului Morâniei înfășurate pe brațul drept. Cu pași cadențați ieși din vila personală și se îndreptă spre limuzina sa, încadrată de două mașini blindate ale forțelor de ordine, alcătuind o coloană oficială. „Să trăiți, domnule cancelar!” spuse șoferul când Paulică urcă. Cancelarul răspunse cu un „Bună dimineața” scurt, și coloana porni către cenușiul capitalei.

Partea a II-a
Partea a III-a