Mie nu-mi prea place să vorbesc despre subiecte de actualitate. Mi-e lene să mă documentez ca lumea, mi-e groază că nu se va înțelege unde mă situez, oricum nu mă citește mai nimeni, dar ăsta-i mai mult un pretext decât un motiv. Sigur, prima mea postare a fost despre filmulețele live cu protestele din vremea aceea, în care am scris greșit cuvântul „pancarte”; am mai scris și despre un desen animat, fără să spun nimic substanțial; am scris de 1 martie ceva ce nu avea nicio legătură cu 1 martie; am scris un interviu închipuit cu caricatura unui homofob, asupra căruia îmi doresc să fi dedicat mai mult timp; și să nu uităm de balena albastră, o chestie care nu a mai ocupat mintea nimănui după ce mi-am băgat în ea tastatura. Și de fiecare dată când scriu despre ce se întâmplă, sau ce zi e azi, sunt conștient că imediat ce apăs butonul de publicare îmi va fi groază să revin la acea postare. Se spune că pentru a excela într-un domeniu trebuie să-ții fii cel mai dur critic. Oare dacă ești propriul tău trol ce iese?
Oricum, de data asta, nu-i cazul să mă îngrijorez, pentru că n-am să-mi dau cu părerea despre știrea răsdiscutată, de care auzit-am doar în treacăt, cu Boureanu și polițistul al cărui nume nu-l știu și nu mă interesează să-l aflu. Nu vreau să-mi dau cu părerea cine a avut dreptate, ce ar trebui să se întâmple, cine își merită sau nu soarta, când atâția manifestă infinit mai mult interes față de aceste evenimente. Dar tot auzind fără să vreau oameni vorbind despre asta, on-sau-offline, mi-a venit un gând, eternul tulburător universal al liniștii sufletești.
De ce 99% din oamenii care discută subiectul țin partea polițistului sau a lui Boureanu? Ba că nu-i ok, nu-i profi cum a procedat purtătorul de uniformă, fără să ținem cont de faptul că e și el om, iar dacă cineva îți face figuri când tu nu încerci decât să faci ce zice job-ul tău că trebuie să faci, ar trebui să fie nu numai permis, ba chiar obligatoriu, să-ți bagi pula în el de profesionalism. Sau ce a făcut Boureanu nu-i ok, și dacă făcea așa ceva în Statele Unite, de exemplu, ar fi fost dus la secția de poliție cu targa... ignorând faptul că nu-i bine nici să își permită un organ al legii să abuzeze de puterea conferită de funcție, oricât de înaintea țării noastre ar fi America.
Se înțelege ce mă freacă? De ce trebuie să ținem partea uneia dintre persoanele implicate? Nu numai în cazul acesta particular, ci în orice situație în care ți-e greu să zici că cineva clar e personajul pozitiv. Am făcut referire la știrea politician vs. polițist doar pentru că e un caz de care știe toată lumea (vrând-nevrând), ceea ce mă scutește de efortul de a-mi concretiza ideile. De ce trebuie întotdeauna să impunem un protagonist din cei implicați în evenimente din astea?
Întrebarea este retorică. Știu că-i mai ușor așa, știu că a identifica o persoană care speri să câștige un conflict te face să te simți mai bine. Dar astea-s chestii luate din povești, nu din viața reală. Realitatea uneori constă în durere, în faptul că nimeni nu e un personaj pozitiv care să câștige (sau nu) o bătălie, fie ea fizică, psihologică, legală, socială, sau închipuită de oamenii de rând. Uneori toată lumea a greșit, toate părțile implicate au făcut chestii nasoale, și toată lumea a pierdut. Și dacă mascăm acest fapt prin căutarea dracului cel mai puțin negru, nu facem decât să ne îndepărtăm de o viziune obiectivă, să ne adâncim în fantezii, să devenim tot mai părtinitori, și de-asta pierdem și noi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu