Interviu cu un homofob

Să nu te fută grija de ce face altcineva cu viața lui, dacă asta nu te afectează pe tine, este unul din lucrurile acelea de bun simț pe care ar trebui să le știi ca să poți fi considerat funcțional în societate. Cu impresii din astea trăiesc eu. Așa că e firesc să ridic din sprâncene atunci când dau de oameni de-a dreptul porniți împotriva unei chestii ca homosexualitatea. E incredibil cum reușesc unii să urască ceva atât de benign, ubicuu și peren de parcă ar fi o tehnologie nouă cu care nu am fost familiarizați încă. De-a dreptul suprarealist.

Ei bine, am găsit ocazia de a clarifica unele aspecte legate de homofobie. O cunoștință de-a mea, Florian Fundea, homofob convins, pe care l-am cunoscut în circumstanțe complexe, pe care nu le voi detalia aici, a acceptat să-i iau un mic interviu prin care își va expune punctul de vedere.

Leopold: Mulțumesc că ai acceptat să discutăm, Florian. Am să încep prin a te întreba: când ți-ai dat seama că ești homofob?

Florian: Cu multă plăcere, Leopold. Cât despre întrebare, aș îndrăzni să spun că nu se potrivește cu realitatea. Ceea ce mă întrebi implică faptul că am fost așa de când m-am născut și am conștientizat asta abia mai târziu, cel puțin asta e impresia mea, îmi pare rău dacă-ți pun cuvinte în gură. Dar eu cred că homofob poți numai să devii. Pur și simplu nu aș avea cum să fiu împotriva ideii de intimitate între doi oameni de același sex, până când nu aflu că există într-adevăr oameni care vor să fie intimi cu alte persoane de același sex, și pe deasupra, că anturajul meu condamnă aceste fapte. Dacă aș fi văzut când eram copil doi bărbați sau două femei sărutându-se, fără niciun context, mi-aș fi văzut de joacă; până la urmă și mama și tata se sărută, care-i problema? Acum că știu despre sex, despre sodomie, despre cum biserica consideră că asta-i un păcat și că dacă faci așa ceva mergi în iad etc., am sentimente de repulsie numai când cineva îmi evocă prin viu-grai sau în scris imaginea a doi bărbați sau femei sărutându-se.

Interesant. Deci spui că homofobia este dobândită, nu înnăscută. Ai spune că este o alegere?

Bineînțeles. Nimic în afară de mine însumi nu mă oprește din a încerca să simpatizez cu comunitatea LGBT; să-i înțeleg, să le citesc forum-urile cu mintea deschisă și în principal să fiu mai confortabil cu existența lor. Dar evit să fac aceste lucruri în mod voluntar, prin urmare, homofobia mea este o alegere.

Și de ce alegi să fii homofob?

Cauzele sunt multiple. În primul rând, în cercul meu de prieteni e amuzant să fii homofob, să faci glume pe seama unei minorități sexuale marginalizate; ne bucurăm că nu suntem ostracizați ca ei. Cunoști sentimentul pe care îl ai atunci când spui o glumă și oamenii care te ascultă râd? E echivalentul unui „like” în viața reală. Este pur și simplu mai ușor să subscriu mentalității colectivului din care fac parte, pentru că mă tem să rămân singur și alienat, decât să mă gândesc pe bune la chestiile astea, să mă informez și să trag o concluzie. În al doilea rând, religia. Eu cred în învățătura creștin-ortodoxă; iar această învățătură ne spune că nu-i ok să fii gay, și eu accept asta orbește, așa cum accept restul învățăturilor care vin din direcția cu religia. În al treilea rând, părinții, unchii, bunicii și alte rude, toți sunt homofobi. Și vreau să fiu în toane bune cu ei. Din cauza asta le țin isonul, ceea ce mă determină să mă identific mai tare cu mentalitatea homofobă. Bănuiesc că-ți poți da și tu seama cât de greu este să deviezi de la o anumită mentalitate, când ea este încurajată de asemenea entități influente.

Într-adevăr, are sens. Dar în afara religiei, familiei și anturajului social, ai rămâne homofob?

Nu văd de ce nu. Atât de mult timp am acceptat homofobia în viața mea că acuma pentru mine nu este numai greu să-mi schimb concepțiile; pare chiar irațional. De mult am căpătat un fel de credință că homofobia este o gândire corectă și am căutat argumente care să-mi susțină părerea; fie inventate de mine fie auzite de la alții, fără să-mi pese dacă sunt corecte sau nu. Tot ce contează e să mi se spună că am dreptate.

Deci nu există vreo posibilitate ca ceva să te determine să-ți schimbi gândirea?

Nu. De câte ori aud un argument pro-gay, fie îl atac cu contraargumente de căcat, fie îi desconsider validitatea pur și simplu. Eu cred în homofobia mea. Chiar cred că homosexualitatea este nenaturală, cu toate că distincția dintre natură și non-natură este una arbitrară, și că dacă stai să te gândești, natura nu are cum să însemne altceva decât absolut totul. Chiar cred că homosexualitatea este imorală, din singurul motiv că așa susține religia mea. Nu-mi pasă că moralitatea este o chestie care variază în funcție de timp și zone geografice. Chiar cred că animalele nu fac așa ceva, și că ăsta e un motiv bun să n-o facă nici oamenii. Dacă mi-ai spune că de fapt și unele animale sunt homo, aș zice că mănânci căcat. Dar și dacă ar fi să accept asta, aș zice: „Ce, noi suntem ca animelele?”

Vrei să spui că homofobia ta este mai degrabă emoțională decât rațională?

Este doar emoțională, Leopold. Orice argument așa-zis logic legat de homofobia mea este rezultatul unei raționalizări post-hoc. M-am hotărât de ce parte sunt în situația asta înainte să încerc să aflu de ce, nu înțelegi?

Ba cred că încep să înțeleg. Mai am o întrebare pentru tine. Ce crezi despre oamenii care spun că n-au nimic cu „gheii,” cât timp nu se manifestă în public?

A, și eu spun asta uneori. Bineînțeles, că am „ceva” cu ei, altfel nu m-ar deranja că se manifestă în public. Faza e că uneori dai de oameni care susțin LGBT-ul. Și trebuie să interacționezi cu ei o perioadă îndelungată de timp, de exemplu, la locul de muncă. Iar când vine vorba de chestii de genul ăsta, eu spun că n-am nimic cu gheii, dar să stea acasă, ca un compromis. Chiar mi-ar conveni să fie așa, deși asta nu înseamnă că n-am nimic cu ei. Imaginează-ți cum ar fi să ai un prieten bun, care să fie om de treabă, să te poți baza pe el, după care să afli că-i gay? Îți dai seama din ce ziceam adineaori că n-am o părere bună despre astfel de oameni. Cum să aflu atunci așa ceva despre un om pe care până nu demult îl stimam? M-ar zdruncina. Așa că da, mi-ar plăcea enorm ca homosexualii să-și păstreze preferințele sexuale pentru ei, dar eu să rămân liber să vorbesc despre cât de mult îmi plac persoanele de sex opus, despre viața mea de om căsătorit, despre copiii mei... Pentru că nu vreau să aflu că lumea care mă înconjoară este altfel decât vreau eu să fie.

Mulțumesc, Florian, am aflat o grămadă de chestii interesante de la tine.

Matrix--Paradoxul remake-urilor

Cum zboară timpul. The Matrix a apărut în 1999, și dacă te uiți acuma la el o să vezi că asta-i cea mai evidentă caracteristică. Însăși aura filmului este în așa fel încât o să-ți facă ecranul pe care îl proiectezi să se transforme într-o frumusețe de monitor cu tub catodic. Oricum, multe s-au întâmplat de când a apărut filmul. Niște continuări pe care nu le-am văzut și de care nu-s interesat. Atentatele de la 11 septembrie. Frații care au scris și regizat filmul au devenit surori. Îți vine să crezi că nu au trecut nici 20 de ani? Incredibil!

Dar iată că fabrica de filme de la Hollywood plănuiește să refacă seria Matrix. La vremuri noi, filme noi, dar cu aceeași idee. Bineînțeles că internetul a făcut urât când a auzit de chestia asta. Pentru cititorii din viitor, este necesar de știut că într-o vreme se refăceau serii de filme pe bandă rulantă; filmele noi sugeau pula, pentru că nu aveau „sufletul” celor vechi. Astfel societatea de azi este foarte reticentă când vine vorba de remake-uri sau reboot-uri sau cum dracu' li se zice. De unde și atâta recalcitranță pe Internet.

Am înțeles, lumea nu vrea un alt Matrix. Dar știi care-i faza? Idioții de ei tot or să se uite la Matrix când îl relansează ăștia. Iar acesta este paradoxul remake-urilor. Nu ne place că se toarnă o reiterație a unui film care ne-a plăcut (sau nu) când l-am văzut original. Dar tot mergem să-l vedem, ca să putem să spunem cât de de căcat a fost experiența. Este un lucru stupid pe care oamenii se pare că-l fac. Dau bani pe filme pe care nici nu vor să le vadă, după care fie urlă cât de proaste-s filmele și înjură studio-urile care le-au făcut, fie încearcă să vadă jumătatea plină a paharului ca să-și justifice investiția.

Nici n-am chef să mă iau de ei. Probabil dacă îmi pun mintea la bătaie umplu o pagină cu cât de cretină poate fi marea masă, cum încă ne ghidăm după tactici de supraviețuire care nu mai sunt valabile de dinaintea epocii medievale, cum unii oameni de-a dreptul intenționat fac lucruri care nu le plac și pe care îi enervează etc. Dar am să spun doar că, deși nu sunt de părere că trăim într-o meritocrație (indiferent de țară), unii oameni chiar își merită soarta. Cum ar fi ăștia care-s împotriva noului Matrix, dar o să-l vadă oricum. Fiecare an pierdut din speranța voastră de viață din cauza nervilor pe care îi aveți din cauza asta nu este baș pierdut. Este luat de karma, pentru că meritați să trăiți mai puțin.

Despre monogamie și romantism. Mai mult romantism

Termenul monogamie este definit în DEX prin sintagme înțepătoare, precum lipsa de varietate, uniformitate, sau plictiseală. Scuze, asta e definiția monotoniei. Termenii sunt mereu confundați de căre filozofii existențialiști post-moderniști deconstructiviști și alte cuvinte care nu mai înseamnă nimic.

Romantismul este un curent cultural apărut prin secolul 19, care are la bază glorificarea sentimentelor și trăirilor individuale, idealizarea trecutului (adică afirmarea insistentă că înainte era mai bine), și eventual o admirație față de natruă ce frizează venerarea. Cu alte cuvinte, o combinație între special snowflakes, boșorogi frustrați și new-age-iști. Dar azi când spunem că ceva sau cineva e romantic nu ne referim la romantismul pe care ministerul învățământului ni-l bagă pe gât; mai degrabă romantismul ne duce cu gândul la iubire, relația dintre doi oameni, sex. Dar nu sex murdar, cu jucării dubioase, dat cu sos pe organe genitale, în timp ce vecinul stă în dulap și se bucură de spectacol. Ci sex tandru și pasional, cu ciocolată înainte, o țigară după, eventual un ușor sfâșiat de haine.

Bineînțeles, romantismul nu înseamnă numai relații amoroase. Mai este și ideea de a-ți urma visele, de a lucra într-un domeniu care te pasionează etc. Nu este chiar o viziune ce îți asigură împlinire cu certitudine. S-ar putea ca peste câțiva ani să nu îți mai placă de persoana cu care te-ai căsătorit impulsiv. Job-ul de azi poate vrei să-l schimbi mai târziu. Aceste lucruri nu sunt neapărat negative. Odată cu trecerea timpului omul acumulează experiență și își schimbă prioritățile. În aceste cazuri eu susțin că a recunoaște că nu ai luat o decizie bună în trecut este mai important decât să fii consecvent și să te chinui. Mi se pare că lumea nu este de acord cu mine sub acest aspect, dar divaghez.

Mai mult vreau să vorbesc despre romantism în ce privește relațiile. Acele relații. Când găsești o persoană care îți stârnește interesul și pasiunea, și vrei ca voi doi să faceți un angajament mutual. Nu ese neapărat un lucru rău. Dar prea mult este întărit faptul că a rămâne împreună este o necesitate. Așa se face, așa-i „normal.” Despărțirea este echivalată cu suferința, cu toate că cunosc și oameni care au trecut prin multe despărțiri și nu par afectați. Așa e viața. Nu oricare doi oameni care se plac la începutul relației vor fi împreună restul vieții. Nu oricare doi oameni care se plac la început ar trebui să rămână împreună. Iar dacă te apropii de mijlocul vieții (aproximativ 40 de ani într-o țară dezvoltată) ar trebui să fii îngrijorat de îmbătrânirea și degradarea naturală a propriului corp, nu de faptul că ai ajuns în punctul ăsta fără o persoană să-ți încălzească patul.

Este cu totul posibil să ai o despărțire amicală, chiar dacă acea despărțire implică un divorț, chiar dacă iubești persoana de care te desparți. Dar ceea ce împiedică acest lucru este propriul ego. Eu sunt în relație cu persoana asta; ar trebui să se simtă bine alături de mine; dacă nu se simte bine, înseamnă că eu fac ceva greșit. Nu. Bineînțeles că există posibilitatea ca ceva chiar să fie în neregulă cu tine, să faci rău persoanei pe care pretinzi că o iubești. Dar dacă ești un om cumsecade, capabil să comunice, să iubească și să țină cont de persoana alături de care se află, tot este posibil ca acea persoană să vrea să vă despărțiți. Poate a găsit pe cineva care o satisface mai bine. Poate simte că alături de tine nu poate să se dezvolte cum vrea. Dar asta nu înseamnă că trebuie să te faci luntre și punte pentru ea, doar pentru undeva există cineva mai bun decât tine.

Mai bun decât tine este o sintagmă subiectivă. Oamenii au preferințele lor. Au o cale pe care vor s-o urmeze. S-ar putea să nu fie compatibili cu tine din această cauză. Dar asta nu te face vinovat de nimic. Nu ești responsabil pentru fericirea patrenerului tău. Lasă-l să-și caute singur fericirea. Vrei să fii cel mai bun în ochii lui. Nu poți. Și singura problemă este că tu ai o problemă cu asta. Nu înseamnă că nu ești un partener bun (deși, în unele situații, s-ar putea să fie cazul). Înseamnă doar că, pentru unii oameni, nu ai ce le trebuie. Când vei accepta asta vei putea să treci cu ușurință peste despărțiri și să cauți o relație care chiar va fi „ce trebuie” pentru toate părțile implicate.

Despre noțiunea de scop

O întrebare considerată semnificativă pentru filozofii din trecut și prezent--probabil și din viitor--este binecunoscuta „Care este scopul nostru în viață?” Este foarte interesant cum un scop, sau cel puțin o direcție, este atribuită în vreun fel sau altul oamenilor, chiar dacă în cultura și religia lor omul nu reprezintă un aspect deosebit al universului. Este destul de intuitiv ca din ideea conform căreia omenirea a fost creată de o forță superioară, să zicem zeul religiilor iudeo-creștine sau islamice, că acea forță are inteții cu oamenii pe care i-a creat, sau așteptări de la ei. Cu noțiunea de proprietate pe care o avem, este de la sine înțeles că oamenii care cred că au fost creați de un zeu suprem să simtă fie că sunt într-un fel proprietatea zeului respectiv, fie că au vreo datorie față de zeu. Dar și în religiile vestice care consideră omul ca fiind un fenomen ca oricare altul, chiar și în budismul ateist, se atribuie vieții un sens.

În ramurile filozofiei budiste se consideră că omul, după ce moare, urmează să se întrupeze într-o altă ființă vie--o plantă, un animal, chiar și alt om. Și acest ciclu de reîncarnări poate fi rupt într-o viață de om. Ajungând astfel la Nirvana, care, din câte am înțeles, este o stare de a fi care se caracterizează prin absența nevoilor de orice fel, iar ca o consecință, absența suferinței provocate de insatisfacția acelor nevoi. Este un concept greu de cuprins pentru unii, fie pentru că nu sunt familiarizați cu noțiunile de bază, sau pentru că pur și simplu nu-și pot închipui așa ceva. Este foarte ușor pentru un european să asocieze Nirvana budistă cu raiul creștin--până la urmă, ambele înseamnă pentru cine crede în ele realizarea supremă din punct de vedere existențial. Dar sunt fundamental diferite.

În primul rând, Nirvana (sau iluminarea) nu este un loc în care sufletul intră, fie el și metafizic. Sufletul iluminat nu se află într-un loc după ce moare. Nu se află nici pretutindeni. Nu se bucură de plăceri nemaiîntâlnite, pe lângă care orice bun sau senzație pământeană capătă o valoare infinitesimală. Nirvana este pur și simplu anihilarea nevoii de plăcere de orice fel. Nu ai nimic, dar nici nu vrei nimic. Nu interacționezi cu lumea în niciun fel, și asta ți-e ok. În al doilea rând, se poate spune că Nirvana este izbitor de asemănătoare cu neființa--căci care este diferența dintre un suflet care nu interacționează cu universul, nici măcar prin simplul fapt de a se alfa în univers, și un suflet care nu există? Dar puțini au să afirme că Nirvana este neființa, pentru că neantul existențial ne sperie, pe unii mai mult decât orice chin imaginabil.

Am auzit odată o legendă din India Antică. Un membru din casta războinicilor se ruga pentru schimbarea dharmei sale. Termenul Dharma semnifică scopul vieții. Sistemul de caste pe vremea aceea era bătut în cuie. Te-ai născut războinic, dharma ta este să te lupți. El a vrut o altă dharma, pentru că era un războinic prost. Răspunsul primit a fost că este mai bine pentru sufletul tău să-ți împlinești propria ta dharmă prost, decât s-o faci pe a altuia bine. Deoarece s-a născut din războinici, menirea sa era să lupte. Dacă războinic fiind s-ar fi apucat de brutărie, chiar de făcea pâinea mai bună ca oricine, eforturile sale nu ar fi fost recunoscute.

Chestia cu sistemul de caste era o modalitate de control a populației. În felul acesta se asigurau că vor avea întotdeauna oameni de orice profesie. Așa e pretutindeni. Ideea de scop în viață, de dharma, menire, chemare, sau cum  vrei să-i spui, este un control al populației de către oamenii de la putere. Nu vreau să spun că guvernele au inventat ideea de datorie față de familie, sau față de țară, sau ideea că scopul omului este să-și dea mai departe materialul genetic. Sunt destul de sigur că oamenii sunt capabili să ajungă la concluzii din acestea cu propria lor gândire. Dar guvernele se folosesc de ele pentru a ne păstra loiali. Le amplifică (vezi mama eroină din România comunistă) până când oamenii de rând ajung să le accepte ca fiind adevăruri evidente, iar până la urmă, după ce destui se conformează, vor ajunge ei înșiși să „facă pe polițistul” cu nesupușii. Păi cum să nu vrei să faci copii, măi, parazitule! Uită-te la el/ea cum merge la muncă, plătește impozite, și stimulează economia cheltuind banii munciți! Unde-s oamenii cinstiți, care zi-lumină își beau mințile și scot prunci pe bandă rulantă ca să le dea statul indemnizație mai mare? Pfuu, ce s-a ales de țara asta, așa frumoasă odinioară!

Din nefericire, totuși nu suntem decât oameni. Gândul că într-o zi nu vom mai fi, nu vom mai simți, nu vom mai iubi sau urî, este pe cât de imposibil de conceput pe atât de înspăimântător. Fie și împăcat cu soarta aceasta, tot tremuri în sinea ta la gândul că într-o zi lumea va fi exact la fel--numai că fără tine. Unii consumă droguri pentru a-și îndepărta astfel de gânduri. De la alcool la substanțe interzise, la electronice, alți oameni (vii), sau chiar muncă. Alții se afundă în povești despre cum moartea nu este sfârșitul existenței lor, sau cum vor trăi prin copiii pe care-i fac, sau cum vor face ceva ca lumea să-și aducă aminte de ei (probabil nu au citit poemul Ozymandias). Își dau un scop în viață, pentru că alternativa le este imposibil de luat în considerare (nu mai spun nimic de acceptare).

Ni se pare că noțiunea de scop este ceva natural. O plantă verde are scopul de a produce oxigen pentru animale. Animalele au scopul de a hrăni oamenii. Oamenii au scopul de a construi, de a crea, de a gândi, de a iubi. Dar dacă e să respect distincția curentă dintre natură și non-natură--adică tot ce face omul este non-natură, iar natura este restul lucrurilor--atunci văd că tot ce este scop la lucrurile naturale nu este decât o simplă înlănțuire de cauze și efecte. Scopul este ceva adus de mințile noastre crețe. Orice dobitoc ar fi mulțumit să alerge pe câmpie, să mănânce, să doarmă și să molfăie ciuperci halucinogene. Numai omul este atât de arogant încât să-și închipuie că trebuie să facă ceva cu viața sa. Scopul este dat de om, și deci, prin definiție, nenatural.

De ce nu te speli pe cur?

Ai observat că sunt unele lucruri cu care oamenii sunt de acord, dar aproape nimeni nu e dispus să le pună în practică? De exemplu, orice om dezghețat la minte recunoaște lipsa de cadre didactice competente și implicate și consecințele nefaste pe care aceasta le are asupra populației. Dar cine dracu' se face profesor, când meseria asta e așa de prost plătită și pe deasupra ești predispus la a primi căcat din partea elevilor și părinților, oricât de bine intenționat ai fi? Uite, eu sunt de acord că la noi în țară este un deficit de medici competenți. Dar crezi că fac facultatea de medicină?

Uite așa ajung la subiectul din titlu. Toată lumea cu cel puțin zece clase este de acord în ceea ce privește importanța igienei intime. Că puța trebuie să fie mai curată decât gura este un aforism pe cât de hilar pe atât de adevărat. Dar tu probabil te ștergi la cur cu hârtie igienică. Deși dacă te-ai murdări de căcat pe oricare altă parte a corpului, n-ai șterge-o doar cu o bucată de hârtie, după care ți-ai vedea de drum. Cu curul de ce faci așa?

Hai să nu ne pripim în a fi scârbiți de oamenii care spun că ei nu folosesc hârtie igienică!

E 1 martie. Și ce dacă?

Primăvară, mărțișoare. ghiocei. Nu vreau să fiu persoana aia nesuferită care la început de lună denunță mărțișoarele. Dar stai, acea persoană nu există. Sau cel puțin n-am dat eu de ea. Se pare că am presupus că pornirea mea împotriva mărțișoarelor e la un loc cu heităreala edgy caracteristică adolescenților și adulților care n-au trecut de adolescență din punct de vedere mental. Dar în momentul în care buricele degetelor mele au atins tastatura, mi s-a năzărit să mă întreb: „Dar oare chiar așa o fi?” De-a lungul timpului petrecut pe internet am remarcat o prezență semnificativă a articolelor de heităreală la adresa sărbătorilor majore creștine, a nunților, a zilelor de dragobete și Valentine's Day, dar de mărțișoare de-abia zăresc după două-trei căutări pe Google un articol în care autoarea se plânge de heităreala pe care eu nu o găsesc, la dracu'!

Dar tot n-am să vorbesc nasoale de mărțișoare. Nu mai e nimeni impresionat că ești antisistem și scrii pe un blog pe care nu-l citește nimeni că ești împotriva unei chestii tradiționale de pe urma căreia mai câștigă lumea un bănuț. Sunt alte lucruri care par atât de firești pentru toți, dar pe care eu pur și simplu nu pot să le înțeleg:

1. Strânsul mâinilor

Toată lumea o face. Când cunoști pe cineva pentru prima oară, îi strângi mâna. Apoi, dacă unul dintre voi e fată, n-o veți mai face niciodată. E de-a dreptul caraghios să vezi un tip cum intră într-o cameră și dă mâna rând pe rând cu ceilalți tipi, dar tipelor numa' le zice ceau. Dar dacă dai mâna cu o fată o faci curvă, zice un deștept. Ceea ce n-are niciun sens. Strânsul mâinii e o chestie tâmpită și misogină. Felicitări, rasa umană!

2. Situațiile în care ești obligat să dai un cadou

Aici trebuie să recunosc că s-ar putea să fi mințit când am zis că nu mă iau de mărțișoare. Pentru că nu e exclus ca ele să se încadreze în categoria asta. Deși nu poți să spui că e un cadou. E un lucru inutil și, dacă e să fim sinceri, nu-l vrea nimeni. E ca un inel de logodnă, sau dragostea adevărată. N-ai fi vrut așa ceva dacă n-ai fi fost dresat de societate. Dar intră la obligativitate. Și pe lângă 1 martie mai sunt multe alte situații de-a lungul anului în care, dacă te duci undeva, trebuie să iei cuiva un cadou. Zile de naștere, prima dată când mergi în vizită la cineva, sau când mergi în vizită la cineva care are copii. Este o lege nescrisă să nu te duci cu mâna goală, mai ales la zilele de naștere, dar uneori nu știi ce să iei sau dacă să iei ceva. Și când iei ceva ți-e teamă că ai luat un cadou cretin.

În general, dacă un adult vrea ceva o să-și cumpere de unul singur, sau o să ceară cuiva. E ok dacă cineva vrea să facă un cadou altei persoane, și se folosește de o ocazie oarecare ca pretext. Dar asta ține de relația dintre cei doi și de bugetul celui care oferă.

3. Datul florilor

Nu mă refer la florile în ghiveci, ci la buchete. Din nou dăm de o practică sexistă, cu toate că nu cunosc vreun bărbat care să se plângă că nu-i dă nimeni un buchet de flori cumpărate pe fugă, care oricum se vor ofili ziua următoare. Pentru că nici pe astea nu le-ar fi vrut nimeni dacă nu erau dresați de societate. Și unele femei au preferințe. Să le aduci din alea, dar nu din alealalte. Înțeleg că oamenii au gusturi, dar pula mea, fii adult și cumpără-ți, lasă pretențiile tâmpite!

4. Înjurăturile

Există unele combinații de unde sonore pe care oamenii au decis în mod arbitrar că nu-i frumos să le produci prin vibrarea corzilor vocale. E destul de amuzant. Acuma, nu zic că nu trebuie să te enervezi pe cineva care te înjură; dacă zice că se slobozește pe cadavrul mă-tii du-te dracului de căcănar jegos, normal că e ok să nu-ți convină. Omul ăla te-a jignit, ceea ce se poate face și folosind un limbaj mai -- ahem -- elevat, și tot că te-a jignit s-ar fi chemat. Dar dacă ești împotriva unor cuvinte așa, că lumea zice că sunt urâte, indiferent de contextul în care sunt folosite, nu pot să zic că nu-i nimic în neregulă cu tine.

Și de ce căcat nu putem să înjurăm de față cu copiii? Oricum or să învețe din astea, dacă nu le știu deja.

5. Prânzul

De ce două feluri de mâncare? De când e treaba asta cu supă/ciorbă plus felul doi? Oricum mâncatul de trei ori pe zi îți aduce un aport de energie infinit excesiv față de cât consumă un om într-o zi normală. Și dacă ar fi să dai toată ziua la sapă ai mânca prea mult, dar când stai opt ceasuri la birou? Au ajuns fumătorii să aibe un stil de viață mai sănătos, pentru că se ridică de la birou și fac mișcare. Serios, câte feluri de mâncare îți trebuie? Și de ce oamenii mănâncă supă/ciorbă numai la prânz? Supa e bună, mănânc-o când vrei! Trăiește-ți viața, fii liber!