O întrebare considerată semnificativă pentru filozofii din trecut și prezent--probabil și din viitor--este binecunoscuta „Care este scopul nostru în viață?” Este foarte interesant cum un scop, sau cel puțin o direcție, este atribuită în vreun fel sau altul oamenilor, chiar dacă în cultura și religia lor omul nu reprezintă un aspect deosebit al universului. Este destul de intuitiv ca din ideea conform căreia omenirea a fost creată de o forță superioară, să zicem zeul religiilor iudeo-creștine sau islamice, că acea forță are inteții cu oamenii pe care i-a creat, sau așteptări de la ei. Cu noțiunea de proprietate pe care o avem, este de la sine înțeles că oamenii care cred că au fost creați de un zeu suprem să simtă fie că sunt într-un fel proprietatea zeului respectiv, fie că au vreo datorie față de zeu. Dar și în religiile vestice care consideră omul ca fiind un fenomen ca oricare altul, chiar și în budismul ateist, se atribuie vieții un sens.
În ramurile filozofiei budiste se consideră că omul, după ce moare, urmează să se întrupeze într-o altă ființă vie--o plantă, un animal, chiar și alt om. Și acest ciclu de reîncarnări poate fi rupt într-o viață de om. Ajungând astfel la Nirvana, care, din câte am înțeles, este o stare de a fi care se caracterizează prin absența nevoilor de orice fel, iar ca o consecință, absența suferinței provocate de insatisfacția acelor nevoi. Este un concept greu de cuprins pentru unii, fie pentru că nu sunt familiarizați cu noțiunile de bază, sau pentru că pur și simplu nu-și pot închipui așa ceva. Este foarte ușor pentru un european să asocieze Nirvana budistă cu raiul creștin--până la urmă, ambele înseamnă pentru cine crede în ele realizarea supremă din punct de vedere existențial. Dar sunt fundamental diferite.
În primul rând, Nirvana (sau iluminarea) nu este un loc în care sufletul intră, fie el și metafizic. Sufletul iluminat nu se află într-un loc după ce moare. Nu se află nici pretutindeni. Nu se bucură de plăceri nemaiîntâlnite, pe lângă care orice bun sau senzație pământeană capătă o valoare infinitesimală. Nirvana este pur și simplu anihilarea nevoii de plăcere de orice fel. Nu ai nimic, dar nici nu vrei nimic. Nu interacționezi cu lumea în niciun fel, și asta ți-e ok. În al doilea rând, se poate spune că Nirvana este izbitor de asemănătoare cu neființa--căci care este diferența dintre un suflet care nu interacționează cu universul, nici măcar prin simplul fapt de a se alfa în univers, și un suflet care nu există? Dar puțini au să afirme că Nirvana este neființa, pentru că neantul existențial ne sperie, pe unii mai mult decât orice chin imaginabil.
Am auzit odată o legendă din India Antică. Un membru din casta războinicilor se ruga pentru schimbarea dharmei sale. Termenul Dharma semnifică scopul vieții. Sistemul de caste pe vremea aceea era bătut în cuie. Te-ai născut războinic, dharma ta este să te lupți. El a vrut o altă dharma, pentru că era un războinic prost. Răspunsul primit a fost că este mai bine pentru sufletul tău să-ți împlinești propria ta dharmă prost, decât s-o faci pe a altuia bine. Deoarece s-a născut din războinici, menirea sa era să lupte. Dacă războinic fiind s-ar fi apucat de brutărie, chiar de făcea pâinea mai bună ca oricine, eforturile sale nu ar fi fost recunoscute.
Chestia cu sistemul de caste era o modalitate de control a populației. În felul acesta se asigurau că vor avea întotdeauna oameni de orice profesie. Așa e pretutindeni. Ideea de scop în viață, de dharma, menire, chemare, sau cum vrei să-i spui, este un control al populației de către oamenii de la putere. Nu vreau să spun că guvernele au inventat ideea de datorie față de familie, sau față de țară, sau ideea că scopul omului este să-și dea mai departe materialul genetic. Sunt destul de sigur că oamenii sunt capabili să ajungă la concluzii din acestea cu propria lor gândire. Dar guvernele se folosesc de ele pentru a ne păstra loiali. Le amplifică (vezi mama eroină din România comunistă) până când oamenii de rând ajung să le accepte ca fiind adevăruri evidente, iar până la urmă, după ce destui se conformează, vor ajunge ei înșiși să „facă pe polițistul” cu nesupușii. Păi cum să nu vrei să faci copii, măi, parazitule! Uită-te la el/ea cum merge la muncă, plătește impozite, și stimulează economia cheltuind banii munciți! Unde-s oamenii cinstiți, care zi-lumină își beau mințile și scot prunci pe bandă rulantă ca să le dea statul indemnizație mai mare? Pfuu, ce s-a ales de țara asta, așa frumoasă odinioară!
Din nefericire, totuși nu suntem decât oameni. Gândul că într-o zi nu vom mai fi, nu vom mai simți, nu vom mai iubi sau urî, este pe cât de imposibil de conceput pe atât de înspăimântător. Fie și împăcat cu soarta aceasta, tot tremuri în sinea ta la gândul că într-o zi lumea va fi exact la fel--numai că fără tine. Unii consumă droguri pentru a-și îndepărta astfel de gânduri. De la alcool la substanțe interzise, la electronice, alți oameni (vii), sau chiar muncă. Alții se afundă în povești despre cum moartea nu este sfârșitul existenței lor, sau cum vor trăi prin copiii pe care-i fac, sau cum vor face ceva ca lumea să-și aducă aminte de ei (probabil nu au citit poemul Ozymandias). Își dau un scop în viață, pentru că alternativa le este imposibil de luat în considerare (nu mai spun nimic de acceptare).
Ni se pare că noțiunea de scop este ceva natural. O plantă verde are scopul de a produce oxigen pentru animale. Animalele au scopul de a hrăni oamenii. Oamenii au scopul de a construi, de a crea, de a gândi, de a iubi. Dar dacă e să respect distincția curentă dintre natură și non-natură--adică tot ce face omul este non-natură, iar natura este restul lucrurilor--atunci văd că tot ce este scop la lucrurile naturale nu este decât o simplă înlănțuire de cauze și efecte. Scopul este ceva adus de mințile noastre crețe. Orice dobitoc ar fi mulțumit să alerge pe câmpie, să mănânce, să doarmă și să molfăie ciuperci halucinogene. Numai omul este atât de arogant încât să-și închipuie că trebuie să facă ceva cu viața sa. Scopul este dat de om, și deci, prin definiție, nenatural.
În ramurile filozofiei budiste se consideră că omul, după ce moare, urmează să se întrupeze într-o altă ființă vie--o plantă, un animal, chiar și alt om. Și acest ciclu de reîncarnări poate fi rupt într-o viață de om. Ajungând astfel la Nirvana, care, din câte am înțeles, este o stare de a fi care se caracterizează prin absența nevoilor de orice fel, iar ca o consecință, absența suferinței provocate de insatisfacția acelor nevoi. Este un concept greu de cuprins pentru unii, fie pentru că nu sunt familiarizați cu noțiunile de bază, sau pentru că pur și simplu nu-și pot închipui așa ceva. Este foarte ușor pentru un european să asocieze Nirvana budistă cu raiul creștin--până la urmă, ambele înseamnă pentru cine crede în ele realizarea supremă din punct de vedere existențial. Dar sunt fundamental diferite.
În primul rând, Nirvana (sau iluminarea) nu este un loc în care sufletul intră, fie el și metafizic. Sufletul iluminat nu se află într-un loc după ce moare. Nu se află nici pretutindeni. Nu se bucură de plăceri nemaiîntâlnite, pe lângă care orice bun sau senzație pământeană capătă o valoare infinitesimală. Nirvana este pur și simplu anihilarea nevoii de plăcere de orice fel. Nu ai nimic, dar nici nu vrei nimic. Nu interacționezi cu lumea în niciun fel, și asta ți-e ok. În al doilea rând, se poate spune că Nirvana este izbitor de asemănătoare cu neființa--căci care este diferența dintre un suflet care nu interacționează cu universul, nici măcar prin simplul fapt de a se alfa în univers, și un suflet care nu există? Dar puțini au să afirme că Nirvana este neființa, pentru că neantul existențial ne sperie, pe unii mai mult decât orice chin imaginabil.
Am auzit odată o legendă din India Antică. Un membru din casta războinicilor se ruga pentru schimbarea dharmei sale. Termenul Dharma semnifică scopul vieții. Sistemul de caste pe vremea aceea era bătut în cuie. Te-ai născut războinic, dharma ta este să te lupți. El a vrut o altă dharma, pentru că era un războinic prost. Răspunsul primit a fost că este mai bine pentru sufletul tău să-ți împlinești propria ta dharmă prost, decât s-o faci pe a altuia bine. Deoarece s-a născut din războinici, menirea sa era să lupte. Dacă războinic fiind s-ar fi apucat de brutărie, chiar de făcea pâinea mai bună ca oricine, eforturile sale nu ar fi fost recunoscute.
Chestia cu sistemul de caste era o modalitate de control a populației. În felul acesta se asigurau că vor avea întotdeauna oameni de orice profesie. Așa e pretutindeni. Ideea de scop în viață, de dharma, menire, chemare, sau cum vrei să-i spui, este un control al populației de către oamenii de la putere. Nu vreau să spun că guvernele au inventat ideea de datorie față de familie, sau față de țară, sau ideea că scopul omului este să-și dea mai departe materialul genetic. Sunt destul de sigur că oamenii sunt capabili să ajungă la concluzii din acestea cu propria lor gândire. Dar guvernele se folosesc de ele pentru a ne păstra loiali. Le amplifică (vezi mama eroină din România comunistă) până când oamenii de rând ajung să le accepte ca fiind adevăruri evidente, iar până la urmă, după ce destui se conformează, vor ajunge ei înșiși să „facă pe polițistul” cu nesupușii. Păi cum să nu vrei să faci copii, măi, parazitule! Uită-te la el/ea cum merge la muncă, plătește impozite, și stimulează economia cheltuind banii munciți! Unde-s oamenii cinstiți, care zi-lumină își beau mințile și scot prunci pe bandă rulantă ca să le dea statul indemnizație mai mare? Pfuu, ce s-a ales de țara asta, așa frumoasă odinioară!
Din nefericire, totuși nu suntem decât oameni. Gândul că într-o zi nu vom mai fi, nu vom mai simți, nu vom mai iubi sau urî, este pe cât de imposibil de conceput pe atât de înspăimântător. Fie și împăcat cu soarta aceasta, tot tremuri în sinea ta la gândul că într-o zi lumea va fi exact la fel--numai că fără tine. Unii consumă droguri pentru a-și îndepărta astfel de gânduri. De la alcool la substanțe interzise, la electronice, alți oameni (vii), sau chiar muncă. Alții se afundă în povești despre cum moartea nu este sfârșitul existenței lor, sau cum vor trăi prin copiii pe care-i fac, sau cum vor face ceva ca lumea să-și aducă aminte de ei (probabil nu au citit poemul Ozymandias). Își dau un scop în viață, pentru că alternativa le este imposibil de luat în considerare (nu mai spun nimic de acceptare).
Ni se pare că noțiunea de scop este ceva natural. O plantă verde are scopul de a produce oxigen pentru animale. Animalele au scopul de a hrăni oamenii. Oamenii au scopul de a construi, de a crea, de a gândi, de a iubi. Dar dacă e să respect distincția curentă dintre natură și non-natură--adică tot ce face omul este non-natură, iar natura este restul lucrurilor--atunci văd că tot ce este scop la lucrurile naturale nu este decât o simplă înlănțuire de cauze și efecte. Scopul este ceva adus de mințile noastre crețe. Orice dobitoc ar fi mulțumit să alerge pe câmpie, să mănânce, să doarmă și să molfăie ciuperci halucinogene. Numai omul este atât de arogant încât să-și închipuie că trebuie să facă ceva cu viața sa. Scopul este dat de om, și deci, prin definiție, nenatural.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu