Miercuri, 16 aprilie, 2048, ora 12:23
Paulică le povesti consilierilor cum a decurs ieșirea sa în public cu câteva minute în urmă. Pe loc au fost chemați cei mai de seamă oameni de la conducere, în frunte cu Nicolae Marcel, un fost băiat de cartier cu minte ascuțită, actual om în toată firea, confident și a treia mână pentru Paulică. Se arunca și-n foc dacă Nicolae Marcel ar fi spus că aceasta e alegerea cea mai bună pentru interesele conducerii. Nu de puține ori i-a fost pusă la încercare această încredere.
După câteva minute de parlamentare cu privire la ce era de făcut acum că lumea a ajuns să îl urască pe Paulică pentru că a avut obrăznicia să-i îndemne să gândească, Nicolae Marcel a cerut o audiență privată cu cancelarul; răspunsul a fost afirmativ, dar după încheierea ședinței din momentul acela. Nicolae Marcel a părăsit sala de îndată ce a primit răspunsul.
Miercuri, 16 aprilie, 2048, ora 14:39
Paulică ordonă încheierea ședinței. Era clar că nu se ajungea la nimic. Intră în biroul său, la ultimul etaj, camera cea mai mare, cu cele mai multe ferestre, cu toaletă privată, minibar, și cam tot ce asigură confort pentru un biet lider de stat. Îl chemă pe Nicolae Marcel pentru audiență, revenind asupra evenimentelor din acea amiază până când vizirul său va ajunge în birou.
„Jos cu Pa-u-li-că!” strigau oamenii. „Nu e vina lor,” gândea Paulică. „Ru-și-ne!” „Ei n-au educația ta.” „Huooo!!” „N-au avut oportunitățile pe care le-ai avut tu.” Era foarte greu pentru el să ignore cererile iraționale ale unor oameni cu care încerca din răsputeri să empatizeze.
Trei bătăi se auziră la ușa biroului său. Era Nicolae Marcel. Feriți de urechile celorlalți politicieni, puteau vorbi liber.
„Cum a fost, Paulică?” începu Nicolae Marcel. „V-ați căcat pe voi două ceasuri și n-ați ajuns la nicio concluzie, așa-i?”
„Așa-i, fir-ai să fii! Hai că știi despre ce-i vorba. Tu ce zici să facem?”
„Hai dă-o dracului, mă Paulică, nu pot să cred că mă întrebi. Să-i dăm în pizda mă-sii de maimuțe, asta să facem! În niciun caz nu ne apucăm să ne ciondănim ca proștii două ore pe zi cu privire la pretențiile unor neica-nimeni lipsiți de materie cenușie!”
„Da' mă Marcele,” zise Paulică, „nu e vina lor că-s așa cum îs, și eu aș vrea mai degrabă să înțeleagă că ce vor ei...”
„Mă Paulică,” întrerupse Nicolae Marcel, „eu am crescut printre din ăștia, iar și înainte și după ce m-am băgat în circul ăsta de conducere a țării, am ajuns să cunosc oameni ca ei cât pentru două vieți. Ascultă ce zic, Paulică: ei nu vor să înțeleagă! Au filmele lor în cap și ai noroc dacă unu'-doi din zece mii ajung să-și schimbe părerea!”
„D-dar,” se bâlbâi Paulică, „noi cum mai ajutăm oamenii? Dacă ei nu înțeleg ce facem și au impresia că îi exploatăm, că nu ținem cont de ei?”
„Dă-i dracu', Paulică! Cine deține puterea, noi sau ei? Cum îi exploatăm? Arată-mi cum anume îi exploatăm! Că ei vor mai mult să facă activism decât să muncească, iar noi nu le compensăm eforturile? Nouă ne trebuie produse, servicii, și soluții concrete la problemele actuale, iar activiștii nu produc nimic din astea! Nasoleanu! Nu ținem cont de părerile lor? Dar s-a întrebat cineva dacă ar trebui să se țină cont de ele?”
„Bine, dar nu pare ok chiar să-i dai dracu',” zise Paulică deranjat.
„Aa, clar n-ar trebui să facem așa. Uite cum ar trebui să facem: dacă n-au de gând să se gândească de ce vor ei ceea ce vor, și de ce ar trebui să ne ocupăm noi de asta, să rămână nemulțumiți. Dar dacă devin prea violenți, îi luăm pe sus! Asta e, ăștia dinaintea noastră au lăsat prostia să acapareze populația, și acum noi trebuie să tragem ponoasele. Dar asta nu înseamnă că trebuie să înghițim orice căcat aruncă ei! Vai, săracii, n-au educație, n-au de unde să știe mai bine! Păi d-aia dă-i dracu', Paulică, că n-au de unde să știe! Au de unde să afle, dar crezi că-s chiar atât de harnici?”
Paulică rămăsese inert un moment. Era de acord cu ce spunea Nicolae Marcel, dar... Nu putea. Nu putea să-l contrazică pe Nicolae Marcel. Hiba era clar la el. El era cel care a încercat să empatizeze cu niște bieți cetățeni ale căror vieți sunt la ani-lumină depărtare față de viața lui Paulică și a oamenilor pe care el îi cunoaște mai bine. Nicolae Marcel era rece, calculat. Pentru el conducerea unei țări era o chestiune de tip cauză-efect. Era un mizantrop funcțional, pentru care oamenii erau mai degrabă mașinării previzibile decât ființe înzestrate cu voință. Probabil acesta era motivul pentru care i-a priit atât de mult o carieră în politică.
„Ce să zic, Marcele? Că n-ai dreptate nu pot nicicum! O să încerc să rezolv situația asta cât mai repede. Și am să țin cont de ce mi-ai zis.”
„E o chestie care se poate aplica în general,” îi zise Nicolae Marcel. „Ori de câte ori are pulimea gărgăuni în cap. Serios acuma, ce rost are să asculți retardismele care vin de la unu' sau de la altu'?”
„Off, de-ai fi tu cancelar, ce bine ar fi!”
Evident că ar fi bine. Pe de-o parte, Paulică n-ar mai fi el însuși cancelar și și-ar vedea de viață; pe de alta, avea multă încredere în Nicolae Marcel. S-ar fi bucurat de două ori.
„Aș fi fost,” îi zise el, „dacă nu te băgai tu în fața consiliului atunci, la sfârșitul lui ianuarie...”
Paulică înghiți în sec. Nu era prima greșeală pe care să o fi făcut, dar n-avea să fie nici ultima.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu