Vremea de introspecție

Toți oamenii sunt muritori. Tu, care citești această postare, ești om. Eu, care am scris această postare, sunt om. Noi doi suntem muritori. Tu o să mori. Eu o să mor. Nu știu când sau cum, dar știu că o să murim. O să murim. Nimic nu ține o veșnicie. În cele din urmă un organ din corp se va strica și niciun medic nu va fi în stare să-l repare. Sau mai multe organe se vor strica, ducând în declin cu ele întreaga percepție individuală a sinelui, până când aceasta va dispărea.

Sigur, medicina va avansa. Vom desoperi tratamente noi și leacuri noi pentru bolile care ne fac zile fripte în prezent, precum și boli viitoare pe care nu ni le putem acum imagina. Dar oricâți ani vom adăuga vieților noastre, universul a existat înaintea noastră și va exista după noi pentru o durată incomprehensibilă minților noastre limitate. Ce contează zece, douăzeci, sau chiar două sute de ani în plus, pe lângă miliarde de milioane?

Sigur, există organizații dispuse să-ți păstreze corpul în animație suspendată până în viitor, ca să poți vedea cum va fi lumea peste ani și ani. Sau, dacă suferi de vreo boală incurabilă în prezent, să-ți păstreze corpul în animație suspendată până când se va găsi leac pentru ea. Dar gândește-te în primul rând la toate lucrurile pe care n-ai să le trăiești. Momente în care efectiv simți că se scrie istoria: anexarea Coreei de Nord, legalizarea căsătoriei persoanelor de același sex în România (sau măcar parteneriatul civil), emanciparea musulmanilor, al treilea război mondial, sau înmormântarea lui Ion Iliescu. Nu spun că aceste lucruri se vor întâmpla neapărat, doar că, dacă se vor întâmpla, de bine, de rău, vor fi evenimente istorice majore, și chiar ar fi de căcat să le spui nepoților că pe vremea când se întâmplau, tu erai înghețat, complet pasiv în momentele de restriște ale omenirii.

Sau mai rău, gândește-te că organizația care îți va îngheța corpul nu va continua să existe până când va veni vremea să te dezghețe. Gen, dacă o bombă cade peste sediul lor central, iar administrația se va duce de râpă, se va lua curentul din buncărul în care ești înghețat, te vei trezi și vei muri de asfixiere în capsula în care ai intrat pentru a trăi mai mult. Cât de ironic ar fi acest lucru?

Dar divaghez; îmi pare rău, nu ar trebui să fie vorba despre tine aici, ci despre mine. E vorba despre punctul meu de vedere cu privire la moarte. Faza e că o să mor (cândva), și sunt împăcat cu asta. Sunt împăcat cu faptul că toți oamenii vor muri mai devreme sau mai târziu, orice am face noi ca și colectiv uman. Chiar și în situația cea mai favorabilă, cu toții o să murim. Și mi se pare ok.

Dar totuși, oare eu chiar sunt împăcat cu moartea mea inevitabilă, sau pur și simplu nu cuprind în întregime conceptul de moarte? Am să dau cărțile pe față: eu nu cred în viața de apoi sau reîncarnare. Cel mai apropiat lucru de reîncarnare pentru mine este că mă vor mânca viermii sub pământ, vor căca nutreț mai la suprafață, din care va crește iarbă, pe care o va mânca o vacă, iar vaca va fi mai târziu tăiată, iar parte din carnea vacii o va mânca o femeie gravidă, iar copilul ei va fi compus în proporție de unu la sută din ce eram compus eu fix înainte să mor. Restul de 99% vor fi părți din viermi, plante, animale și minerale. Dar conștiința mea va fi fost de mult sfârșită. Nu cred în rai sau iad, nici în suflet; n-are rost atunci să mai vorbesc despre o sală de așteptare în care esențele vieții stau la coadă pentru a fi reîncarnate.

Pentru mine, moartea reprezintă tranziția de la conștiință la o stare în care te-ai aflat înainte să te naști. O stare pe care mințile noastre nu au cum să o cuprindă. Din punctul meu de vedere, viața de apoi, reîncarnarea, sau visele cu rude moarte spun mai multe despre vii decât despre morți. Oamenii vii nu sunt în stare să conceapă absența conștiinței, așa că inventează basme prin care își dau cu părerea referitor la ce se întâmplă după ce mori, pentru că le este greu să creadă (aș zice mai bine: să accepte) că după ce mori, mori și atât. Lumea merge înainte. E ca și cum ai pleca de la o petrecere să te culci. Lumea care a mai rămas încă se desfășoară, dar tu nu mai ești acolo să observi lumea sau să interacționezi cu ea. Eu nu voi mai fi acolo să o observ și să interacționez cu ea.

Eu accept asta. Îmi accept propria mortalitate, accept anihilarea propriei mele conștiințe, accept că după ce mor va fi pentru mine ca și cum nu m-aș fi născut. Dar uneori mă întreb: accept toate astea pentru că sunt într-adevăr, din lipsă de termen mai bun, iluminat? Sau pentru că încă nu am avut întâlniri cu moartea pe plan personal?

Dacă ar fi să analizez situația la rece, nu sunt complet detașat de mortalitate. Am fost nevoit să trec de câteva ori prin intervenții medicale în timpul cărora am fost pus sub anestezie generală. De câteva ori în viață am fost complet imobil și inconștient pentru câteva ore, și nu mă refer numai la dormit. Din punctul meu de vedere, am murit de câteva ori. Dar am avut tot timpul certitudinea că mă voi trezi la un moment dat. Am presupus acest lucru, nu l-am analizat, nu am căutat studii și statistici pe Google, ci pur și simplu am crezut că mă voi trezi. Și într-adevăr, m-am trezit. Cu amintirile, cunoștințele și personalitatea persoanei care am fost înainte să mă fi aflat sub anestezie. Dar intervalele în care eram anesteziat, nu mi le amintesc. Evident că nu aș avea cum. Eram sub influența unor droguri psihoactive menite să mă țină inconștient până după intervențiile necesare, că doar ăsta le era scopul. Dar nu este moartea același lucru, mai mult sau mai puțin? Un somn fără vise, cu diferența că nu te vei trezi, spre deosebire de anestezie?

Pe de altă parte, eu nu am apucat să simt moartea unei persoane apropiate. Au murit niște rude de-ale mele, dar nu eram apropiați. Nu am apucat să cunosc acei oameni într-un mod pe care să-l consider intim. Cunoșteam lucruri despre ele, dar nu le cunoșteam pe ele. Iar în prezent, în timp ce scriu aceste cuvinte, am rude și cunoștințe care nu mai au mult de trăit. Dar dacă ar muri azi sau mâine, aș zice că nu sunt apropiat de ele. Fie nu am fost niciodată, fie m-am îndepărtat cu timpul. Fie m-am detașat emoțional de ele la un nivel, conștientizând vârsta lor înaintată, conștientizând că șansele ca ele să nu mai facă parte din viața mea cresc cu fiecare secundă.

Evident, oamenii despre care vorbeam în alineatul trecut sunt bătrâni, în toate sensurile cuvântului. Zbârciți, cărunți, reumatici, și cu impresia că le-au văzut și le știu pe toate. Moartea lor este previzibilă; după cum ar spune americanii, o pot vedea de la o milă distanță. Nu m-ar surprinde să moară mâine.

Dar dacă cel mai bun prieten al meu, de o vârstă cu mine, ar muri mâine, care ar fi reacția mea? Ar trebui să mă îngrijoreze faptul că aș accepta moartea lui dacă nu am avea ceva planificat în viitorul apropiat? Dacă moare cel mai bun prieten al meu, iar eu spun numai „Ah, căcat, trebuia poimâine să mergem la pizzeria aia nouă!”, sau „Ah, căcat, îmi datora bani!”, sau „Ah, căcat, vroiam să-i spun ceva!”, sau „Ah, căcat, vroia să-mi spună ceva!”, după care îmi văd de viață cu nonșalanță. Ce concluzii trag atunci despre mine?

Păi, se poate spune că sunt împăcat cu mortalitatea, iluminat exacerbat; că în douăzeci și ceva de ani am ajuns la un stadiu existențial la care alții doar visează. Sau că nu mi-a păsat de el suficient de mult, fără să specifice cantitatea suficientă de „păsare”. Până la urmă, cu toții avem o anumită idee despre ce este uman să faci, cu toții avem impresia că deținem un manual de instrucțiuni pentru viață, iar când cineva nu urmează instrucțiunile, nouă ni se pare ciudat, contrainuitiv, contraexemplar, neproductiv. Ni se întâmplă tuturor, și mie, și ție.

Paulică, cancelarul Morâniei (Partea a III-a)

Partea I

Partea a II-a

Miercuri, 16 aprilie, 2048, ora 12:23

Paulică le povesti consilierilor cum a decurs ieșirea sa în public cu câteva minute în urmă. Pe loc au fost chemați cei mai de seamă oameni de la conducere, în frunte cu Nicolae Marcel, un fost băiat de cartier cu minte ascuțită, actual om în toată firea, confident și a treia mână pentru Paulică. Se arunca și-n foc dacă Nicolae Marcel ar fi spus că aceasta e alegerea cea mai bună pentru interesele conducerii. Nu de puține ori i-a fost pusă la încercare această încredere.

După câteva minute de parlamentare cu privire la ce era de făcut acum că lumea a ajuns să îl urască pe Paulică pentru că a avut obrăznicia să-i îndemne să gândească, Nicolae Marcel a cerut o audiență privată cu cancelarul; răspunsul a fost afirmativ, dar după încheierea ședinței din momentul acela. Nicolae Marcel a părăsit sala de îndată ce a primit răspunsul.

Miercuri, 16 aprilie, 2048, ora 14:39

Paulică ordonă încheierea ședinței. Era clar că nu se ajungea la nimic. Intră în biroul său, la ultimul etaj, camera cea mai mare, cu cele mai multe ferestre, cu toaletă privată, minibar, și cam tot ce asigură confort pentru un biet lider de stat. Îl chemă pe Nicolae Marcel pentru audiență, revenind asupra evenimentelor din acea amiază până când vizirul său va ajunge în birou.

„Jos cu Pa-u-li-că!” strigau oamenii. „Nu e vina lor,” gândea Paulică. „Ru-și-ne!” „Ei n-au educația ta.” „Huooo!!” „N-au avut oportunitățile pe care le-ai avut tu.” Era foarte greu pentru el să ignore cererile iraționale ale unor oameni cu care încerca din răsputeri să empatizeze.

Trei bătăi se auziră la ușa biroului său. Era Nicolae Marcel. Feriți de urechile celorlalți politicieni, puteau vorbi liber.

„Cum a fost, Paulică?” începu Nicolae Marcel. „V-ați căcat pe voi două ceasuri și n-ați ajuns la nicio concluzie, așa-i?”

„Așa-i, fir-ai să fii! Hai că știi despre ce-i vorba. Tu ce zici să facem?”

„Hai dă-o dracului, mă Paulică, nu pot să cred că mă întrebi. Să-i dăm în pizda mă-sii de maimuțe, asta să facem! În niciun caz nu ne apucăm să ne ciondănim ca proștii două ore pe zi cu privire la pretențiile unor neica-nimeni lipsiți de materie cenușie!”

„Da' mă Marcele,” zise Paulică, „nu e vina lor că-s așa cum îs, și eu aș vrea mai degrabă să înțeleagă că ce vor ei...”

„Mă Paulică,” întrerupse Nicolae Marcel, „eu am crescut printre din ăștia, iar și înainte și după ce m-am băgat în circul ăsta de conducere a țării, am ajuns să cunosc oameni ca ei cât pentru două vieți. Ascultă ce zic, Paulică: ei nu vor să înțeleagă! Au filmele lor în cap și ai noroc dacă unu'-doi din zece mii ajung să-și schimbe părerea!”

„D-dar,” se bâlbâi Paulică, „noi cum mai ajutăm oamenii? Dacă ei nu înțeleg ce facem și au impresia că îi exploatăm, că nu ținem cont de ei?”

„Dă-i dracu', Paulică! Cine deține puterea, noi sau ei? Cum îi exploatăm? Arată-mi cum anume îi exploatăm! Că ei vor mai mult să facă activism decât să muncească, iar noi nu le compensăm eforturile? Nouă ne trebuie produse, servicii, și soluții concrete la problemele actuale, iar activiștii nu produc nimic din astea! Nasoleanu! Nu ținem cont de părerile lor? Dar s-a întrebat cineva dacă ar trebui să se țină cont de ele?”

„Bine, dar nu pare ok chiar să-i dai dracu',” zise Paulică deranjat.

„Aa, clar n-ar trebui să facem așa. Uite cum ar trebui să facem: dacă n-au de gând să se gândească de ce vor ei ceea ce vor, și de ce ar trebui să ne ocupăm noi de asta, să rămână nemulțumiți. Dar dacă devin prea violenți, îi luăm pe sus! Asta e, ăștia dinaintea noastră au lăsat prostia să acapareze populația, și acum noi trebuie să tragem ponoasele. Dar asta nu înseamnă că trebuie să înghițim orice căcat aruncă ei! Vai, săracii, n-au educație, n-au de unde să știe mai bine! Păi d-aia dă-i dracu', Paulică, că n-au de unde să știe! Au de unde să afle, dar crezi că-s chiar atât de harnici?”

Paulică rămăsese inert un moment. Era de acord cu ce spunea Nicolae Marcel, dar... Nu putea. Nu putea să-l contrazică pe Nicolae Marcel. Hiba era clar la el. El era cel care a încercat să empatizeze cu niște bieți cetățeni ale căror vieți sunt la ani-lumină depărtare față de viața lui Paulică și a oamenilor pe care el îi cunoaște mai bine. Nicolae Marcel era rece, calculat. Pentru el conducerea unei țări era o chestiune de tip cauză-efect. Era un mizantrop funcțional, pentru care oamenii erau mai degrabă mașinării previzibile decât ființe înzestrate cu voință. Probabil acesta era motivul pentru care i-a priit atât de mult o carieră în politică.

„Ce să zic, Marcele? Că n-ai dreptate nu pot nicicum! O să încerc să rezolv situația asta cât mai repede. Și am să țin cont de ce mi-ai zis.”

„E o chestie care se poate aplica în general,” îi zise Nicolae Marcel. „Ori de câte ori are pulimea gărgăuni în cap. Serios acuma, ce rost are să asculți retardismele care vin de la unu' sau de la altu'?”

„Off, de-ai fi tu cancelar, ce bine ar fi!”

Evident că ar fi bine. Pe de-o parte, Paulică n-ar mai fi el însuși cancelar și și-ar vedea de viață; pe de alta, avea multă încredere în Nicolae Marcel. S-ar fi bucurat de două ori.

„Aș fi fost,” îi zise el, „dacă nu te băgai tu în fața consiliului atunci, la sfârșitul lui ianuarie...”

Paulică înghiți în sec. Nu era prima greșeală pe care să o fi făcut, dar n-avea să fie nici ultima.

Paulică, cancelarul Morâniei (Partea a II-a)

Partea I

Pe data de 30 ianuarie 2048 se anunțase stare de război civil ideologic în Morânia. Nimeni nu mai auzise de așa ceva, dar toți au fost de acord că denumirea se potrivește. O luptă fără soldați, fără arme, eventual cu mici bătăi pe stradă. Coaliții ideologice mai bine sau mai slab definite se luptau pentru recunoașterea lor într-un cadru legal oficial. Armele lor erau intimidarea, retorica, și foarte rar, logica și rațiunea. Idealurile pentru care lupta fiecare tabără erau prost definite și supuse schimbării de pe o zi pe alta. Totul era, într-un cuvânt, haos. Iar Consiliul Dictatorial al Morâniei, înființat de către Paulică și instaurat în urma unei lovituri de stat orchestrată cu conștiinciozitate tot de Paulică, dorea sugrumarea acestui haos cât mai curând, pentru a nu întârzia prea mult continuarea lucrului în a atinge propriile scopuri.

Dar Paulică sfătui consiliul împotriva unei soluții violente doar pentru a nu sacrifica timp, spunând că este contrar motivelor pentru care noul regim s-a înființat. Sfat pentru care și-a blestemat zilele, căci consiliul se spălă pe mâini de soarta poporului, numindu-l pe bietul Paulică cancelar împuternicit cu autoritate excepțională, ceea ce însemna că avea putere și responsabilitate considerabile cu privire la deciziile ce țin de legile și mersul țării.

Mulți oameni urau consiliul instaurat de Paulică, dar paradoxal, nu păreau să-l urască pe el. În mare parte era vorbit de bine. Se vehiculau teorii cum că Paulică a vrut să ajungă „la butoane” pentru a deturna noul regim, a reinstaura vechile valori democratice și a conduce poporul către bunăstare. Nimeni nu știa că însuși Paulică a instaurat regimul atât de urât de oamenii de rând și că el nici măcar nu a vrut să mai aibe de-a face vreodată cu politica. Dar nici nu li s-a spus asta vreodată.


Miercuri, 16 aprilie, 2048, ora 12:00

După multe ședințe epuizante, întrerupte de pregătiri sufletești și cocaină, Paulică, însoțit de doi paznici din Serviciile de Protecție Oficială, ieși pe balconul cel mare al Case Naționale, înaintea mulțimii, care la vederea lui izbucni în urale.

Privind către masa amorfă de oameni, Paulică îi întrebă ce doresc, de ce au venit aici. Masa amorfă răspunse printr-un urlet amorf. Nu se înțelegea nimic, căci fiecare spunea altceva. Paulică așteptă răbdător să se ajungă la o convergență. Nu după mult timp, câțiva oameni din mulțime reușiseră să acopere gălăgia, iar restul începură să le țină isonul:

„Să se ilegalizeze căsătoria între femei!”

Paulică simți un nod în gât. Se putea spune că semnele au fost întotdeauna acolo. Dar semne erau acolo pentru multe alte lucruri: segregare culturală pe etnii, încetarea indicației sexului de la naștere în actele de identitate, segregarea profesiilor în funcție de sex, și multe altele. Nu se putea însă anticipa ce anume din acestea va genera o tevatură într-atât de mare în rândul cetățenilor astfel încât aceștia să iasă în stradă. Fiecare protest era o aruncătură de zar, iar Paulică trebuia să se pregătească pentru fiecare posibilitate. Numai că pentru ceea ce-i cereau oamenii la fața locului, interzicerea căsătoriei între două femei, s-a pregătit cel mai puțin. Pe vremea lui nu avea nimeni treabă cu manifestările afective între două femei, ba chiar erau de-a dreptul fetișizate. Cu bărbații nu era de acord lumea, căci nu respectau idealurile masculine de la vremea aceea. Dar Paulică realiză, cu regrete și pumni în cap că nu anticipase o schimbare a acestui aspect, ci îl luase ca pe un dat. Nu era nici pe departe prima sa mare greșeală, și n-avea să fie nici ultima.

„Dar numai pentru femei? Pentru bărbați nu?” întrebă Paulică, după ce-și stăpâni tremurul din genunchi și respirația întretăiată. Nu avea rost să-i întrebe de ce; niciodată nu dădeau motive concrete și obiective. Infarctul îi bătea la ușă, deși se putea să-i fi fost doar inima.

Mulțimea se potoli o vreme la auzul întrebărilor. Apoi: „E treaba bărbaților ce fac în propria intimitate!” răspunse un om aflat mai aproape de Casa Națională. „Dar Cartea Sfântă zice că femeia se subordonează bărbatului, nu altei femei!”

Cartea Sfântă, bineînțeles. Din nou au luat pasaje dintr-un text antic și l-au interpretat după cum le era voia, ca și cum ar trebui să aibe greutate în prezent. Trecutul profund religios al Morâniei persista, de bine, de rău, până și la jumătatea secolului. Dar de câte ori nu spera Paulică cu ardoare să greșească atunci când făcea o presupunere generală la adresa mulțimii!

Nu putea să le spună că este greșit să interpretezi textele vechi în contexte actuale; mulțimea și-ar fi pierdut încrederea în el. Pentru ei Cartea Sfântă era ca un pachețel care adăpostea un suflet; suflet ce le șoptea ce e bine și ce e rău. Mai bine zis, ei gândeau ce e bine și ce e rău, apoi căutau în Cartea Sfântă pasaje care să fie interpretate așa cum gândesc ei. Dar cancelarul Morâniei nu le putea spune nici asta. Nu e vina lor, gândi Paulică. Ei nu s-au bucurat de aceeași educație ca și mine, nu au aprofundat istoria popoarelor în seama spiritualității, să vadă că se poticnesc în aceleași greșeli pe care le făceau și strămoșii lor. Așa că Paulică ezită să spună ceva.

Cu acest prilej, se auzi din mulțime: „Să se supună la vot!” Și alții urmară: „Supuneți la vot, domnu' cancelar! Dumneavoastră aveți puterea! Supuneți la vot și reînviați democrația!” Iar mai apoi, scandări: „Noi sun-tem po-po-rul!” „Pa-u-li-că!” „Mooo-râ-niii-ia!”

Paulică nu se mai putu abține: „Cum să votați voi? Voi sunteți fie bărbați, fie femei care s-ar fi căsătorit cu alți bărbați oricum! Iar dacă tot veni vorba, femeile care se căsătoresc între ele sunt foarte puține! De ce să votați asupra unei chestiuni care de-abia dacă vă afectează?”

În mulțime se instaură din nou tăcere. O tăcere funerară, care ținu o secundă, pe ceas! Urmată de:

„HUOOOOOOOOOOOOOOOOOO!!!!”

„Păi nici nu-i de mirare că nu mere nimic în țara asta, dacă conducerea nu ține cont de popor și de nevoile lui!”

„Ăsta crede că fute ceva dacă lasă femeile să facă ce vor! Uite ce față de virgin disperat are! Mai bine și-ar pune curu' la bătaie și ar lua o pulă, ca un bărbat adevărat!”

„Păi ce căcat de lider de stat ești când te cheamă Paulică?! Măscăriciu' ăsta n-are ce să caute la putere!”

„Jos cu Pa-u-li-că! Jos cu Pa-u-li-că!”

Obișnuit să ia decizii nepopulare din umbră și să apară în fața mulțimii ca un salvator suprem, Paulică rămăsese interzis. Ce nevoie e asta de a impune restricții căsătoriei? Ce legătură au dorințele lui sexuale sau numele său cu ce le-a zis? S-ar fi aruncat către ei să-i strângă în parte de gât, copleșit de atâta incompetență, dacă nu i-ar fi fost milă de ei. Nu sunt până la urmă decât niște bieți oameni care nu au avut posibilitățile materiale pe care le-a avut el, nu au avut cum să primească o educație, nu e vina lor. Nu-i putea strânge de gât; trebuia să-i ajute. Nu știa cum, iar asta îl durea mai tare decât strigătele de hulă venite din partea lor.

Paulică fu întrerupt de unul din agenții desemnați să-l protejeze. „Domnule cancelar, veniți cu noi înăuntru,” îi șopti. Paulică se duse cu ei înăuntru. Ce altceva să fi făcut?

Partea a III-a 

Paulică, cancelarul Morâniei (Partea I)

Miercuri, 16 aprilie, 2048, ora 4:32

Cancelarul Paulică se sculă din pat, după două minute în care a încercat zadarnic să fure o jumătate de oră în plus de somn; să zăbovească măcar un răstimp volbura de care, fără a ști forma-i concretă, era sigur că va avea parte în ziua aceea, precum i s-a întâmplat negreșit în fiecare zi, luni la rând. Dar parte din el parcă-l împingea afară din pat, parcă îl îmboldea să-nfrunte greutățile țării cu stoicism, să se dea exemplu pruncilor patriei, care nădăjduiau ca el să-i conducă afară din necaz. Așa că Paulică își începu ritualul de dimineață. Se bărbieri cugetând la figurile istorice din care se inspirase el în făurirea carierei politice, figuri care primeau zâzania cu brațele deschise, acceptând un scop în viață conferit de acestea, hrănindu-și astfel spiritul și întinerind. Își pieptănă părul reflectând la cei cincizeci de ani ai săi, în care cu nenumărate ocazii a aflat căci în ciuda poftei sale de a goni numaidecât adversitatea, liniștea și pacea îl plictiseau până la depresie. Degeaba, își spuse el privindu-și în oglidă chipul proaspăt dichisit, degeaba te minți că-ți face rău atâta stres. Că nu dormi destul, că mănânci numai mizerii, că n-ai timp de înot sau de ocupații personale. Știi bine că liniștea îți urlă-n creieri, că pacea te apasă cu goliciunea ei. De n-ai avea parte de restriștre te-ai hodorogi numaidecât. Spune zău că ai mai avea pentru ce să trăiești dacă n-ar mai fi crize naționale sau atentate la siguranța și integritatea Morâniei!

Drept gândea Paulică, dar tot mai greu găsea voință să se trezeazcă de dimineață și să apară prezentabil la interviuri, discursuri și ședințe de conducere. Dar de zeci de ori mai greu era să se trezească (indiferent de oră) și să facă ceva, orice, cu viața lui, când toate erau bune și frumoase. Când singurele probleme fără o soluție corectă clară și absolută erau numai și numai ale sale.

În ultima fază a ritualului de deșteptare, cu o țigară aprinsă în mână și o cană de cafea aburindă pe masă, Paulică dădu drumul de pe telefon la imnul Morâniei. Paulică își iubea țara. Nu în sensul de a fi mândru de naționalitatea lui, sau a crede că cei mai mari contributori ai istoriei lumii au fost morâni și ar trebui să se bucure de asta. El își iubea țara pentru că își dorea să prospere. Să aibe oameni fericiți și sănătoși. Sigur, era conștient la modul acut de toate neajunsurile. De sărăcie, de corupție, de boală, de lipsă de educație, de tot. Dar Paulică își iubea țara tocmai pentru că voia ca ea să scape de cât mai multe dintre acestea. Pentru el, să zici că-ți iubești țara fără să fii conștient de defectele ei și fără să muncești în a le combate era trădare. Trădare nu numai față de țară, ci față de însuși conceptul de iubire.

Se făcu ora șase. Sorbind ultima picătură de cafea, Paulică își îmbrăcă hainele de cancelar imputernicit cu autoritate excepțională, un costum bărbătesc fără cravată, decorat pe umeri cu simboluri ale realizărilor sale civice și militare, și culorile drapelului Morâniei înfășurate pe brațul drept. Cu pași cadențați ieși din vila personală și se îndreptă spre limuzina sa, încadrată de două mașini blindate ale forțelor de ordine, alcătuind o coloană oficială. „Să trăiți, domnule cancelar!” spuse șoferul când Paulică urcă. Cancelarul răspunse cu un „Bună dimineața” scurt, și coloana porni către cenușiul capitalei.

Partea a II-a
Partea a III-a 

Chiar trebuie mereu să ținem cu cineva?

Mie nu-mi prea place să vorbesc despre subiecte de actualitate. Mi-e lene să mă documentez ca lumea, mi-e groază că nu se va înțelege unde mă situez, oricum nu mă citește mai nimeni, dar ăsta-i mai mult un pretext decât un motiv. Sigur, prima mea postare a fost despre filmulețele live cu protestele din vremea aceea, în care am scris greșit cuvântul „pancarte”; am mai scris și despre un desen animat, fără să spun nimic substanțial; am scris de 1 martie ceva ce nu avea nicio legătură cu 1 martie; am scris un interviu închipuit cu caricatura unui homofob, asupra căruia îmi doresc să fi dedicat mai mult timp; și să nu uităm de balena albastră, o chestie care nu a mai ocupat mintea nimănui după ce mi-am băgat în ea tastatura. Și de fiecare dată când scriu despre ce se întâmplă, sau ce zi e azi, sunt conștient că imediat ce apăs butonul de publicare îmi va fi groază să revin la acea postare. Se spune că pentru a excela într-un domeniu trebuie să-ții fii cel mai dur critic. Oare dacă ești propriul tău trol ce iese?

Oricum, de data asta, nu-i cazul să mă îngrijorez, pentru că n-am să-mi dau cu părerea despre știrea răsdiscutată, de care auzit-am doar în treacăt, cu Boureanu și polițistul al cărui nume nu-l știu și nu mă interesează să-l aflu. Nu vreau să-mi dau cu părerea cine a avut dreptate, ce ar trebui să se întâmple, cine își merită sau nu soarta, când atâția manifestă infinit mai mult interes față de aceste evenimente. Dar tot auzind fără să vreau oameni vorbind despre asta, on-sau-offline, mi-a venit un gând, eternul tulburător universal al liniștii sufletești.

De ce 99% din oamenii care discută subiectul țin partea polițistului sau a lui Boureanu? Ba că nu-i ok, nu-i profi cum a procedat purtătorul de uniformă, fără să ținem cont de faptul că e și el om, iar dacă cineva îți face figuri când tu nu încerci decât să faci ce zice job-ul tău că trebuie să faci, ar trebui să fie nu numai permis, ba chiar obligatoriu, să-ți bagi pula în el de profesionalism. Sau ce a făcut Boureanu nu-i ok, și dacă făcea așa ceva în Statele Unite, de exemplu, ar fi fost dus la secția de poliție cu targa... ignorând faptul că nu-i bine nici să își permită un organ al legii să abuzeze de puterea conferită de funcție, oricât de înaintea țării noastre ar fi America.

Se înțelege ce mă freacă? De ce trebuie să ținem partea uneia dintre persoanele implicate? Nu numai în cazul acesta particular, ci în orice situație în care ți-e greu să zici că cineva clar e personajul pozitiv. Am făcut referire la știrea politician vs. polițist doar pentru că e un caz de care știe toată lumea (vrând-nevrând), ceea ce mă scutește de efortul de a-mi concretiza ideile. De ce trebuie întotdeauna să impunem un protagonist din cei implicați în evenimente din astea?

Întrebarea este retorică. Știu că-i mai ușor așa, știu că a identifica o persoană care speri să câștige un conflict te face să te simți mai bine. Dar astea-s chestii luate din povești, nu din viața reală. Realitatea uneori constă în durere, în faptul că nimeni nu e un personaj pozitiv care să câștige (sau nu) o bătălie, fie ea fizică, psihologică, legală, socială, sau închipuită de oamenii de rând. Uneori toată lumea a greșit, toate părțile implicate au făcut chestii nasoale, și toată lumea a pierdut. Și dacă mascăm acest fapt prin căutarea dracului cel mai puțin negru, nu facem decât să ne îndepărtăm de o viziune obiectivă, să ne adâncim în fantezii, să devenim tot mai părtinitori, și de-asta pierdem și noi.

Moartea în pahar

Nu suntem decât bieți oameni. Ne place confortul. Îl râvnim cu orice preț, fie și al sănătății noastre. Suntem în stare să aruncăm pe fereastră nopți întregi de somn pentru câteva ore în plus de navigat aiurea pe internet; nu ne odihnim, dar măcar nu învățăm pentru examene. Asta n-ar fi prea confortabil. Sunt student în sesiune, știu despre ce vorbesc.

Confortul prezent este cel mai mare dușman al viitorului nostru. De ce să schimbăm ceva ce deja avem cu ceva ce în momentul de față nu avem? Această miopie intelectuală este motivul pentru care nu putem avea lucruri frumoase, motivul pentru care suntem complet orbi la otrava ce se află la îndemâna noastră și pe care o ingerăm zi de zi cu cea mai mare plăcere.

Vorbesc, nu că majoritatea ar avea cum să știe, de monoxidul dihidrogenat, sau acidul dioxihidic. Exact, acid! Deși nu topește orice obiect cu care intră în contact, așa cum ne-au obișnuit desenele animate cu acizii, compoziția sa chimică nu lasă urmă de tăgadă. Acidul dioxihidric se află predominant în apa pe care noi, în nesfârșita noastră naivitate voluntară, din râvnă la confort și tragica neputință de a vedea goliciunea împăratului din poveste, o considerăm potabilă.

Exact, acidul dioxihidric se află în însăși apa pe care noi o bem, în care ne spălăm și ne botezăm copiii, iar datorită incursiunilor corporațiilor farmaceutice, a otrăvit până și râurile, izvoarele și oceanele care au fost asociate de când lumea cu forța nestăvilită și imoabilă a naturii. Ei bine, se pare că oamenii au câștigat lupta cu natura, o luptă unilaterală, căci natura n-a avut niciodată în gând să-și mătrășească proprii copii, chiar și când ei o mutilează fără milă.

Iar de data asta s-a mers prea departe. Introducând monoxid dihidrogenat în apă ne-am pecetluit soarta, căci toți oamenii care beau o picătură de apă infestată, sau fac baie în așa ceva, sau inhalează aburi de monoxid dihidrogenat mor! Fiind alcătuit, așa cum arată numele, din hidrogen, un gaz inert ce provoacă stări euforice și previne panica, și oxigen, un element reactiv și prevalent în arderi și rugină, apa ce noi o vedeam dătătoare de viață, acuma ne ruginește pe interior fără ca măcar să simțim că ceva este în neregulă!

Știu că probabil cititorii se așteaptă acuma să vin cu soluții. Acesta este cursul firesc al articolelor de pe internet care avertizează populația naivă de pericole evidente dacă nu ești prost. Uite ce ne amenință existența, uite ce putem face în legătură cu asta. Hai că nu-i dracul așa negru. Din păcate, de data asta dracul e mai negru ca oricând. Dacă ai conexiune la internet, trăiești într-o țară mai mult sau mai puțin dezvoltată, atinsă de expertiza neprevăzătoare a așa-zișilor oameni de știință și samavolnicia corporațiilor farmaceutice, iar orice sursă de apă accesibilă ție este infestată de monoxid dihidrogenat. Dacă nu ai conexiune la internet, sau măcar curent electric, probabil nu ai nici surse de apă adecvate, și o să mori deshidratat. Îmi pare foarte rău, dar soluțiile sunt inaccesibile pentru oamenii mici și simpli, cu interesele speciei și spiritului nostru în inimă.

Acesta este produsul cumulativ al neglijenței noastre! Acesta este tragicul sfârșit al unor indivizi care s-au complăcut în propriul confort prea mult ca să fie atenți la școală când s-a predat așa ceva la ora de chimie, și care au stăruit în neștiință până când asta le-a adus sfârșitul. Sper doar că soarta va fi mai blândă cu viețuitoarele care ne vor călca pe urme...

Tragedia spiritului tradiționalist, în care beau și vorbesc despre Isus

Mi se pare ciudat că în ziua de azi religiozitatea (în particular creștinismul) este considerată o caracteristică specifică unei gândiri conservatoare, sau mai aproape de românește, tradiționaliste. Am citit evanghelia de vreo patru ori, și Isus nu îmi inspiră în niciun caz „conservarea” valorilor strămoșești. Păi numai în capitolul 5 din prima evanghelie tot zice lucruri de genul: „Ați auzit că s-a zis X, dar eu vă spun Y.” Nu spun că legendele biblice sunt cu mesaj progresist conform perspectivelor actuale, dar Isus chiar n-a fost un tradiționalist. Iată câteva dintre aspectele personalității sale, care se polarizează mai mult sau mai puțin în contra gândirii de atunci:

• Primul care a avut curajul să sugereze că pedeapsa capitală pentru adulter este totuși exagerată (Ioan, cap. 8, pe la început)
• Susținerea taxelor (Matei, cap. 22, de la versul 17). Este evident că lumea nu era de acord să dea taxe la romani, altfel nu l-ar fi „ispitit” fariseii sau cine-or mai fi fost cu asta. Bine, și azi se găsesc oameni să spună că taxele constituie furt, nu plata ce se cuvine pentru servicii care ți se aduc fără să fii implicat în producția lor. Dar divaghez.
• Era de acord cu sexul oral, atâta timp cât înghiți (Matei, cap. 15, versul 11).
• Nu susținea familia tradițională (Matei, cap. 12, de la versul 46). Nu mai vorbim că a rămas burlac până după moarte. Chiar se consideră blasfemie să insinuezi că Isus a avut soție sau urmași, că nu era om de rând, să-i trebuiască pizdă. Mie îmi place să cred că era asexual, că și-așa astfel de oameni sunt prea puțin reprezentați.

Oricum, categoric nu-s de acord cu tot ce zice. Încă n-am găsit pe cineva cu care să fiu de acord 100%. Bine, cu Isus nu cred că sunt nici pe jumătate de acord. Dar, credit where it's due, omul chiar nu era tradiționalist. Dacă ar fi să fac ceea ce fac mulți cu biblia, adică să o interpretez astfel încât să se potrivească cu propria-mi concepție despre lume, aș zice că Isus a fost la polul opus ideologiei tradiționaliste. Uitați numai versul 17 din Matei, cap. 5: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc.”

Bineînțeles că este pardonabil să tâlcuiești acest pasaj la modul intuitiv, și să zici că nu-i deloc adevărat, având în vedere transgresiunile lui Isus de-a lungul relatărilor evanghelice. Până și creștinii nu respectă legea veche, apologeții afirmând că aceasta era pentru oamenii unei ere trecute, care erau mai puțin iluminați decât noi; oameni cu facultăți mintale reduse. Cât de cras! Cât de arogant! Să te crezi mai inteligent decât înaintașii tăi dintr-o eră anterioară. Oare nu conștientizează acești indivizi că nu ar fi fost mai breji decât strămoșii lor, dacă ei înșiși s-ar fi născut și trăit în vremurile acelea? Pentru mine asemenea lipsă de logică elementară este dincolo de limitele înțelegerii, mai ceva ca fizica cuantică.

Este evident că Isus vorbea de legile universului, nu de cele date de oameni sub pretenția intervenției divine. Ceea ce noi numim legi în limbajul cotidian nu sunt decât niște simple îndrumări, care au putere numai cât timp cred destui oameni în puterea lor. Ia ieși tu în stradă și spune că ți-a zis Dumnezeu că trebuie de azi înainte să putrăm pantofii pe urechi, să vedem cine te ascultă, dacă nu ai pic de charismă sau influență socio-politică. Nu, legile pure există prin însăși natura universului, și nu pot fi desfăcute prin proteste, lovituri de stat, războaie, ordonanțe de urgență sau altele asemenea. Îi pasă gravitației de câți cetățeni cred că merele ar trebui să cadă în sus, nu în jos? Contează pentru biologie cine crede și cine nu crede că vaccinurile cauzează autism? Vă invit să vă gândiți la cât de mult diferă timpurile în care trăiți acuma față de trecut, și cui i-a păsat de vocile care s-au opus schimbării.

Aceasta este legea. Aceasta este tragedia. De-a lungul istoriei schimbarea este demonstrată empiric, ceea ce înseamnă că tradițiile nu dăinuie, ci se îndreaptă spre obscuritate și neființă, în cel mai bun caz fiind păstrate „în vreo notă prizărită, sub o pagină neroadă,” după vorba poetului. Ceea ce înseamnă că toți cei ce se opun schimbării și luptă pentru păstrarea obiceiurilor din vremuri de mult apuse sunt sortiți eșecului. Vai nouă! Oare când vom învăța?

De ce se teme lumea de moarte?

Nu-i o întrebare retorică. Chiar nu pricep. Personal, nu țin minte să fi încercat vreodată un astfel de sentiment. Evident că sunt îngrijorat de modalitatea în care am să mor, căci nu-mi surâde ideea de a-mi petrece ultimele momente ca ființă conștientă în chinuri insuportabile mie, care să intervină în propria mea luciditate și acceptare a mortalității prin excitarea exacerbată a nenorocitului de instinct de conservare. Și normal că nu mi-ar conveni dacă aș fi condamnat într-un iad de către vreun zeu capricios pentru că nu i-am arătat recunoștința care are impresia că i se cuvine, fără ca eu măcar să am habar de existența-i. Dar aici vorbesc de moarte în sine, nu de posibile căi spre fenomen sau de ce-și închipuie alții că se va întâmpla într-o viață de apoi. Mă refer strict la a muri, a înceta din viață, a nu mai fi implicat (cel puțin direct și voit) în evenimentele lumii. De ce se teme lumea de asta?

Frica de moarte, cunoscută, printre altele, ca tanatofobie, a fost studiată multă vreme de către psihologi și filozofi. Ea se caracterizează prin faptul că subiectul încearcă sentimente de angoasă, aprehensiune, sau anxietate cu privire la moarte, și se deosebește de necrofobie, adică frica de cadavre. Experți diferiți percep tanatofobia în mod diferit, unii spunând că se limitează numai la frica de moartea persoanelor apropiate (pentru că n-are cum să-ți fie frică de propria moarte, pentru că n-ai murit niciodată), alții iau în considerare și frica de propria moarte.

Eu sunt de acord cu cei din urmă. Este evident că oamenii știu că vor muri, și devin conștienți de asta chiar de la vârste fragede; când aveam 4 sau 5 ani, bunicul meu mi-a spus că eu am să cresc și el va muri, iar lucrurile s-au legat de la sine. Ca organisme biologice, oamenii au supraviețuirea (implicit evitarea morții) proverbial înscrisă în sânge, ceea ce implică un sentiment natural de aprehensiune față de moarte. Iar faptul că nu ai murit până acum nu face decât să întețească anxietatea. De câte ori nu încercăm o nesiguranță sau un discomfort atunci când facem sau trebuie să facem ceva ce n-am mai făcut până acum?

Deci înțeleg chestiile de bază. Înțeleg că oamenii vor să trăiască. Dar nu înțeleg de unora le este frică să moară, dincolo de faptul că li s-ar duce dorul. Iar aici aș dori să includ mai mult decât oamenii care manifestă simptome tanatofobe. Vreau să mă refer atât la oamenii care nu cred într-o viață de apoi, pentru care moartea înseamnă punctul propoziției activității lor conștiente, și care sunt îngroziți de ideea asta, dar și oamenii care cred că moartea este bariera spre o viață nouă.

Ceea ce mi se pare... curios la oamenii care cred în viața de apoi este că nu se comportă ca și cum ar fi adevărat. Cu toată credința lor, totuși jelesc moartea unei persoane iubite. Dacă cineva drag a murit, ar fi logic să te bucuri că acea persoană este într-un loc mai bun, că a scăpat de vâltoarea și suferințele vieții lumești. Iar dacă nu a ajuns în acel loc mai bun, dacă prin sentința unei entități atoateștiutoare acea persoană a fost găsită ca fiind inadecvată, inaptă, sau incompatibilă unei vieți inimaginabil de bună, să te întristeze acest lucru înseamnă să te îndoiești de judecata acelei entități, care din câte cunosc eu, se cheamă erezie. Implicațiile acestui lucru rămân ca exercițiu cititorului.

Este totuși mai bizar pentru mine faptul că unii oameni privesc cu o oarecare aprehensiune ideea de încetare a conștiinței de sine. Credincioșii se bucură că acesta nu este cazul, iar necredincioșii fie caută alte căi de consolare, fie se cutremură la gândul acesta. Este de înțeles o mică criză existențială, deoarece să concepi o stare în care nu exiști înseamnă să concepi nimicul, iar creierul nu este în stare să conceptualizeze așa ceva (a se observa oximoronul). Raiul unuia este iadul altuia, așa cum neființa este pentru unii eliberarea supremă de toate grijile și nevoile prin a căror insatisfacție provoacă suferință, pentru alții este un iad dincolo de orice chinuri, imaginabile sau nu.

Și eu vreau să întreb: De ce? Unii nu sunt de acord ca această problemă existențială, teama de a nu mai fi, să fie clasificată ca fobie, pentru că fobia este o teamă irațională, iar ei se simt justificați să se teamă de acest lucru. Dar dacă pui problema rațional, nu ai niciun motiv să te temi că nu vei mai exista. Nu vei mai avea parte de inconveniențele acestei lumi sau ale oricărei alteia. Sigur, nu vei mai avea parte nici de plăceri, de niciun fel. Dar n-o să-ți pese. Ăsta e un lucru care mă îndoiesc că este conștientizat la un nivel adecvat: plăcerea este tot atât de vremelnică precum durerea! Ești trist? Nemulțumit de viață? Stresat? O să treacă! Te bucuri? Ți s-a întâmplat ceva care te face să apreciezi viața mai mult? O să treacă! Este în natura noastră să ne obișnuim cu propria situație. Orice constanță în viețile noastre va duce inevitabil la plictiseală. Știu că se zice că numai proștii se plictisesc. Dar în realitate oamenii inteligenți se plictisesc un pic, apoi caută să facă ceva nou în viață, să se dezvolte. Oamenii se plictisesc. Oamenii proști rămân plictisiți. Oamenii inteligenți caută să-și alunge plictiseala prin activități care să le stimuleze sinapsele expunându-se la lucruri noi. Iar moartea, cea de după care nu există reîncarnare sau rai sau iad, este leacul pentru plictiseală. Sigur, este o soluție care anulează problema, nu o rezolvă, la fel cum scapi de o migrenă prin tăierea capului. Există și un leac alternativ, care menține subiectul în viață. Se cheamă Alzheimer!

Imortalitatea este matematic plictisitoare. Trecând peste faptul că creierul uman poate stoca o cantitate finită de informații, să ne imaginăm cum ar fi să nu poți să mori. Vei fi martor la viitorul omenirii. Poate vei apuca să trăiești într-o societate utopică. Poate vei fi supus unor chinuri crâncene, la mila unei entități care te urăște cu o profunzime incomprehensibilă. Poate vei fi martorul morții Soarelui, colonizării altor planete, contactului cu civilizații extraterestre. Vei fi acolo în apusul Universului, în cel mai rău caz, la moartea termică, la starea maximă de entropie, unde nu se poate întâmpla nimic, ceea ce înseamnă că și tu va trebui într-un final să mori. Sau poate Universul este ciclic, stingându-se să facă loc pentru un alt Big-Bang, un alt început. Și vei fi martorul unei noi epoci, noi sisteme solare, noi planete, noi forme de viață care să-și ducă existența crâncenă. Sigur că este foarte impresionant și mirific. Dar câte cicluri din acestea vor trece până când te va extenua acest circ nesfârșit? De câte ori ești dispus să aștepți trilioane de ani de la Big-Bang până la formarea unor forme de viață cu care să poți sta de vorbă? Cât ai de gând să înduri repetitivitatea Universului?

Pe parcursul unei durate infinite de timp, tot ce se poate întâmpla se va întâmpla. Dar sunt atâtea evenimente asemănătoare, cu care te vei familiariza în cele mai mici detalii, iar și iar. Vei ajunge să speri că de data asta ceva va fi diferit. Ceva major, care să aducă un pic de noutate în viața ta, pe care o considerai atât de palpitantă, cu mult timp în urmă, atât de mult încât nu cunoști vreun număr sau unitate de măsură care să-i reprezinte durata. Vei avea, bineînțeles, parte de noutăți, dar vor fi din ce în ce mai rarisime. Gândește-te în câte sute de mii de miliarde de trilioane de trilioane de cicluri ale universului, plus unu, te vei plictisi, și gândește-te că asta e egal cu zero, pe lângă cât ți-a mai rămas.

Despre căsătorie

Într-o seară, înainte să ne ridicăm de la masă, am zis nevetei: Știi că în unele culturi femeia face toate treburile casei? Ea mi-a răspuns: Tu știi că în unele culturi nu se face sex oral? Așa că m-am dus să spăl vasele.

Într-o zi, soția m-a întrebat ce-i pe televizor. Eu am zis „paf.” Atunci a început cearta.

Cum e să fii însurat?

Păi cum să fie? N-am voie să beau, n-am voie să fumez, n-am voie să ies cu prietenii... nimica n-am voie!

Deci îți pare rău că te-ai însurat?

Nu. Nici asta n-am voie.

Ce preferi? O femeie frumoasă, sau una inteligentă?

Cum să întrebi așa ceva? Tu știi că numai pe tine te iubesc!

Eu și soția mea am fost fericiți timp de 20 de ani. Apoi ne-am căsătorit.

Aș putea să continui până la pensie așa. Aș putea să caut pe google mai multe bancuri matrimoniale și să le pun aici cu copy-paste, iar când ajung la o lungime decentă, ăsta să fie articolul. Cine are minte va înțelege. Dar scriu mai mult pentru dezvoltarea personală și mai puțin pentru divertismentul altora. Normal că o să-mi expun părerile în paragrafe prozaice și pretențios-intelectuale. Am început prin a înșira niște bancuri matrimoniale pentru că ele au catalizat falnica mea introspecție cu privire la căsătorie.

Sper că este inutil să fac o afirmație cu privire la normalitatea căsătoriei. Majoritatea oamenilor de la o vârstă încolo sunt căsătoriți, și majoritatea oamenilor mai tineri tind spre căsătorie. Este un aspect ubicuu al societății, care nu ne va părăsi în viitorul apropiat. Este considerat un pas către maturitate, situat undeva între serviciu și făcutul de copii. Este unul dintre miile de așa se face pe care ești încurajat să le accepți și să le integrezi în viața de zi cu zi, dar să nu te gândești prea mult la ele. Decât dacă ajungi la concluzia că într-adevăr, chiar așa se face.

Din nefericire, eu nu cred în așa se face. Eu cred în introspecție, în analiză, în îndoială și mai presus de orice, în argumente. Și fără să-mi dau seama, citind în perioada prunciei aproape toate bancurile care s-au scris vreodată în limba română, bancurile matrimoniale au deschis un robinet de analiză și îndoială, care au inundat uscăciunea de așa se face, cultivată cu mare grijă de draga noastră societate.

Și ca să trec odată la subiect, ce căcat de concluzie am putut să trag citind niște bancuri? Până la urmă sunt doar glume. Scopul existenței lor începe și se termină prin a te face să râzi, nu? Ce perspective complexe asupra vieții ar putea cineva să dobândească de pe urma unor creații literare de cea mai joasă speță? Doar n-o să spun că umorul poate fi văzut ca o oglindă de carnaval în care ne vedem propria imagine distorsionată, în care se accentuează aspecte pe care le ignorăm în viața de zi cu zi, asupra cărora nu ne-ar strica să mai medităm din când în când, nu? Mai ales când vine vorba de bancuri matrimoniale. Doar ele sunt de o asemenea ubicuitate încât le putem găsi și în remărcile autodepreciative ale semenilor noștri deja căsătoriți.

Exact, de câte ori nu ai auzit pe cineva spunând că trebuie să facă ce-i zice nevasta, altfel nu-i mai face de mâncare? De câte ori nu a trebuit un prieten să părăsească prematur o ieșeală pentru că l-a sunat nevasta? De câte ori nu ai auzit pe cineva spunând „dracu m-a pus să mă însor/mărit”? Și nu ți s-a părut nimic ieșit din comun.

De ce facem bancuri matrimoniale? De ce râdem la ele? Păi, în primul rând, cine dracu e interesat să audă o poveste în care doi oameni căsătoriți trec peste propriul ego și își rezolvă conflictele pe cale amiabilă? Bancurile sunt și ele mici povești; au nevoie de conflict ca să capteze interesul. Dar de ce sunt amuzante? Oare nu pentru că ascund un sâmbure de adevăr?

Până la urmă, doi oameni care trăiesc împreună deși nu se suportă, deși sunt într-o oarecare măsură zilnic măcinați de incompetența, lenea, indolența și ingratitudinea celuilalt, trăind pe pilot automat într-o relație searbădă și uneori abuzivă, ar trebui să fie o tragedie, nu un aspect al vieții care să ne amuze. Oare așa am ajuns? Să trăim într-o distopie în propria noastră locuință și să nu avem ce face decât să râdem de propria noastră nevolnicie de ne schimba condiția? Asta ne așteaptă în viață?

Răspunsul ar trebui să-l dea oamenii căsătoriți care râd la astfel de bancuri. Eu n-am ce altceva să fac decât să mă gândesc: de ce se căsătorește lumea, dacă asta e viziunea asupra căsătoriei? Pentru că în aroganța lor cred că așa ceva n-are să li se întâmple? Pentru că, în frica de a rămâne singuri, sau în presiunile din partea semenilor, sau din graba de a-și întemeia o familie, se înjugă cu o persoană nepotrivită și nu întrevăd capcana în care stau să cadă? Evident că sunt destui din ăștia.

Dar sunt destui și care reușesc să fie fericiți împreună, chiar și întâmpinând dificultăți, chiar și cu trecerea anilor. Cu toți însurățeii autodepreciativi sub papuc, sunt desigur și oameni care văd sens în viața conjugală și nu concep asemenea scenarii deprimante.

Eu tot nu am găsit un răspuns argumentat la întrebarea „de ce să te căsătorești?”. Dar nici nu-mi trebuie. E până la urmă o decizie personală, care ține de oamenii direct implicați în acest aranjament, și nu ar trebui să se justifice în fața nimănui altcuiva.

Cineva mi-a spus că poliamoria e relația viitorului. Nu m-ar deranja, dar prefer ca oamenii din viitor, când vine vorba de propriile relații (preferabil și de alte aspecte ale vieții), să facă ce le place lor, nu ce zice lumea că se face, și să nu trebuiască să dea socoteală nimănui. Pentru că așa sunt eu, cu pretenții la care e greu să te ridici.

Corabia lui Tezeu + 1

Semenii mei cu înclinații filozofice fie au auzit fie ar fi interesați să audă de problema de gândire, supranumită „Corabia lui Tezeu,” sau „Paradoxul lui Tezeu” și așa mai departe. Pe scurt, este un exercițiu menit să evidențieze imperfecțiunea percepției uzuale (dar și generale) asupra identității. Având un obiect format din mai multe componente care se uzează una câte una, fiind înlocuite după necesitate astfel încât să se păstreze funcționalitatea inițială, până când obiectul va fi alcătuit din componente noi, putem spune că obiectul astfel rezultat este identic cu obiectul inițial? Iar dacă nu, când anume a fost obiectul inițial distins de obiectul rezultat în urma înlocuirii părților? Dacă cineva ar strânge părțile originale și ar reconstrui obiectul respectiv, ar însemna că avem două obiecte care sunt de fapt același lucru?

Identitatea este o chestiune arbitrară. Este și necesară în viața de zi cu zi, evident, mai ales din punct de vedere juridic. Astfel instituțiile legale definesc identitatea unui obiect sau a unei persoane în funcție de factori cât mai pereni, cât mai greu de modificat. Automobilele se identifică în mod unic prin seria de șasiu, astfel încât, dacă o parte se strică și trebuie înlocuită, tu ai în posesie același obiect, și nu trebuie să umbli după mai multe acte decât este necesar. O persoană se identifică în mod unic prin CNP, sau SSN, sau alceva; fiecare țară are damblaua ei; ideea e că o persoană rămâne din punct de vedere legal, juridic, administrativ etc. ea însăși chiar și după o operație sau trecerea timpului*. Și îi înțeleg pe oamenii ăștia. Este natural să vrei să fii sigur de cât mai multe lucruri, iar identitatea e în capul listei. Mai ales în criminalistică, atunci când e imperios să găsești și să condamni fix pe omul pe care-l cheamă Bob și a omorât-o pe Alice. Dar... just hear me out on this one:

Să zicem că Bob o omoară pe Alice, după care se ascunde ca să nu fie găsit. Totuși, organele responsabile pentru investigarea crimei, îl găsesc pe Bob după vreo 7 ani*. Dar în timpul acestor 7 ani, moleculele din corpul lui Bob au fost înlocuite. Celule din interiorul său au murit și au fost date afară și reînnoite pentru a-i asigura funcționarea metabolică. Ceea ce înseamnă că Bob nu mai are în configurația moleculară aceleași elemente pe care le-a avut când a omorât-o pe Alice. Așa, și? Din punct de vedere legal, e același Bob.

Dar dacă cineva a strâns celulele din Bob care au fost eliminate pe parcursul acestui timp? Să zicem c-am fost eu, pentru simplificare. Dacă eu am tehnologia necesară de a strânge aceste celule din Bob care au murit și au fost înlocuite, de a le reanima și a le pune în configurația lui Bob cel de acum 7 ani?

Avem astfel toate celulele care au omorât-o în fapt pe Alice. Bob-ul care a fost prins de poliție până la urmă, se poate spune, nici măcar nu s-a atins de Alice. Toate moleculele care au omorât-o pe Alice sunt de fapt la mine, cel care a reconstituit copia lui Bob, imediat după crimă.

Întrebarea mea este: dacă eu vin cu Bob-ul meu la poliție, le explic cum stă treaba, și toată lumea înțelege care-i faza, cine trebuie închis? Bob-ul meu, Bob-ul prins de ei, amândoi, sau niciunul?

*Legat de asta, se preconizează că la fiecare șapte sau zece ani se încheie un ciclu de reînnoire a celulelor dintr-un om. Și dacă ai trecut printr-o despărțire nasoală, te poți consola prin faptul că după șapte ani, nicio celulă din corpul tău nu este identică cu celula care a interacționat cu persoana de care te-ai despărțit. După șapte sau zece ani vei avea un corp care nu l-a atins sau n-a atins-o pe nemernicul ăla sau nemernica aia**.

**A nu se confunda cu ideea ridicolă că corpul uman se reînnoiește odată la șapte sau zece ani. În realitate, fiecare celulă are o durată de viață diferită; celulele sunt înlocuite la nevoie; doar că odată la un interval de timp după t(0), corpul uman este alcătuit din alte celule și alți atomi față de cele care făceau parte din corp la momentul t(0).***

***Numărul exact nu este important; numai existența acestui ciclu de reînnoire. Pentru a simplifica lucrurile, am să presupun că acest ciclu durează 7 ani. Dacă te duce mintea, înlocuiește această perioadă cu cea mai apropiată de realitate.

Lucruri cu care nu sunt de acord

Am început acest blog pentru că uneori simt nevoia să-mi descriu gândurile într-o manieră mai concretă; să le separ de orgia perpetuă a neuronilor mei. Mă gândesc că am să înțeleg mai bine cum gândesc (și dacă gândesc așa cum cred eu că gândesc), dacă mă prefac că explic unei alte persoane ceva ce eu deja (cred că) înțeleg. Problema este că nu pot aborda tot ce-mi trece prin cap într-un eseu prost structurat de o lungime decentă. Știu că nu-mi dau bac-ul la română, și că nu am limită minimă de cuvinte. Dar, fir-ar să fie, ăsta nu-i canal de Twitter! Așa că, pentru a mă ridica pretențiilor mele, am să abordez mai multe subiecte într-o singură postare. De data asta și în unele dăți următoare.

Pentru a oferi o oarecare coeziune acestei postări, m-am gândit că ar trebui să scriu despre lucruri care au ceva în comun. Așa că, iată trei chestii cu care eu nu sunt de acord:

Sintagma „sex opus”

Opus față de ce? Da, sunt la curent cu anatomia umană, știu că un sex are ceva ce iese dintre picioare, iar celălalt sex are între picioare un loc în care chestia anterior menționată poate să intre. Dar ăsta nu e un motiv bun să numești sexele opuse. Dacă te gândești mai bine, cele două sexe au foarte multe lucruri în comun. Un cap, doi ochi, două mâini, două sfârcuri etc. Chiar și anatomia internă se aseamănă mult mai mult decât diferă.

Când lumea spune că trebuie să existe un contrast între sexe

Ăsta e unul dintre argumentele cu care m-am întâlnit de mai multe ori. Eu zic că ar trebui să nu avem standarde diferite pentru oameni în funcție de organele genitale cu care s-au născut, pentru că un asemenea lucru e pur și simplu stupid. Printre contraargumente se numără și ăsta: „Dar trebuie să existe un anume contrast, vrei să fim cu toții androgini?” În primul rând, da, chiar mi-ar plăcea asta, dar n-ai ce să-i faci, și e ok și așa. În al doilea rând, contrastul deja există. Nu înseamnă nici că trebuie, nici că nu trebuie să existe un constrast, măi victimă a îndoctrinării sociale!

Explicația pentru criza de la sfertul vieții

Ești la douăzeci, douăzeci și ceva de ani. Ai toată viața înainte și nu știi ce să faci cu ea. Să-ți construiești cariera într-un domeniu? Să-ți întemeiezi o familie? Să călătorești? S-o arzi boem boschetărind prin baruri? Oare ai măcar timp și ocazii să faci tot ce-ți propui? Oare dacă te bagi într-o corporație de frică să nu ajungi pe străzi, vei mai avea timpul, energia și oportunitățile de a găsi oameni și activități care să te facă într-adevăr să te simți bine? Oare ești pe drumul cel bun? Cam ăsta ar fi un rezumat grosolan pentru ce implică criza de la sfertul vieții. Teama că vei avea o criză la mijlocul vieții. Mie nu-mi place să spun că trebuie să treci printr-un lucru ca să-l înțelegi, și poate o să încerc cu altă ocazie să o descriu pe îndelete.

De foarte multe ori aud că tinerii din ziua de azi se confruntă cu așa ceva pentru că, spre deosebire de generațiile trecute, amână momentele majore ale vieții, gen angajare, căsătorie, sau făcut de copii, în favoarea prelungirii fazei adolescentine ce implică petreceri, sex, beții etc. Mie mi se pare că argumentul ăsta nu are sens. În primul rând pentru că nu văd aceste lucruri ca evenimente semnificative. Eu nu muncesc pentru că mi se pare că „așa e bine,” sau că „așa se face,” ci pentru că-mi trebuie bani. Dacă aș avea bani să-mi ajungă restul vieții, n-aș mai munci. Și nu amân căsătoria din oarecare motive, ci pur și simplu nu intenționez să o fac vreodată. Din punctul meu de vedere căsătoria e încă un cerc al iadului birocratic, care nu ar schimba relația cu nimic.

Nu vreau să-mi prelungesc adolescența. Din contră, mă bucur că s-a terminat. Ceea ce generațiile vechi aveau spre deosebire de mine, era o lipsă de oportunități. Oamenii din secolul trecut nu erau conectați între ei ca acum. Nu prea aveai cum să auzi de lucruri în afara colțului tău de lume. Lumea avea mai adâncită în subconștient noțiunea de „așa se face;” pentru mulți, altceva nu exista. E mult mai simplu să fii sigur pe drumul tău în viață când viața era aceeași pentru toată lumea. Lucrurile s-au schimbat. Acum avem sute de oportunități înainte, dar naiba știe cum îți vor limita posibilitățile în viitor. Poate vei avea job-ul mult visat, dar vei fi prea ocupat să-ți mai faci timp de familie. Sau vei fi prea preocupat de viitorul copiilor tăi ca să mai ai energie pentru cartea aia pe care vrei să o scrii. Poate ajungi să fii un mare geniu, dar fei fi înconjurat de oameni care nu te stimulează intelectual și vei rămâne singur din cauza pretențiilor exagerate din partea posibililor parteneri în viață. Posibilitățile sunt inepuizabile.

Hai să vorbim despre bărbații cu început de șuviță

Toată lumea știe că șuvița e cea mai proastă modalitate de a gestiona calviția, chiar și cei care au șuviță. Pentru cine nu știe la ce mă refer, șuvița e acea cantitate de păr, între câteva fire și o întreagă claie, lăsată să crească astfel încât să acopere chelia. Cu toate că este un motiv nelimitat de caterincă și zeflemea la adresa... purtătorului, șuvița rămâne printre noi. Și va rămâne. Aș zice că va rămâne indiferent de câte moduri noi de-ași bate pula de ea vor găsi urmașii noștri; dar cred că deja s-au epuizat toate glumele și miștourile posibile. Odată am citit un articol în care autorul își asocia propria șuviță cu un capac de veceu. Încă nu cunosc o formă de dezaprobare socială care să transcendă scatologia autodepreciativă. Nu sunt sigur că așa ceva există. Ură de sine + căcat, ce poate fi mai rău? Dar divaghez.

Nu vreau să judec, doar fac referire la chestii evidente pentru că nu știu cum altfel să fac o introducere. Înțeleg că să-ți pierzi părul poate fi o chestie șocantă și greu de acceptat. În fine, fiecare bărbat e liber să facă ce vrea cu filoanele de cheratină ce-i ies din foliculii capilari, și nu văd cu ce drept își bagă unii nasul în ciorba lor.

Dar dintre toți purtătorii de șuviță, de la cei care încep să se pieptene într-o parte că și-au văzut din scalp mai mult decât ar fi vrut vreodată, la cei care pur și simplu nu au cum să nu-și dea seama că nu vor ascunde lipsa părului doar cu trei fire trase de-asupra frunții, cei mai bizari pentru mine sunt ăia care își lasă șuviță la multă vreme după ce au căpătat un scalp fal(n)ic și lucios. Ca nenea din poza asta:

Faza e că nimeni nu capătă o epilare cu laser de la Doamne-Doamne peste noapte. Părul se pierde treptat și nu-ți dai seama de asta de la o zi la alta. Dacă e să ai șuviță, ai avut-o de mai mult timp, de când îți făceai reflexiv cărare într-o parte, ca să nu se observe ușor că-ți cade părul, după care rămâi din obișnuință cu o fleață care-ți acoperă țeasta. Când într-o zi ți-o zboară vântul, după care-ți cumperi fixativ. Dar cine dracu se trezește după câțiva ani, se uită-n oglindă și zice: „Bă, io-s chel! Ia să încep să-mi las părul lung pe o margine, să-l trag peste cap. Doamne ferește să nu vadă lumea cât de complexat sunt eu din cauza asta!”

Aceasta a fost una din multele chestii lumești care mă nedumeresc. Nu în sensul că știu care-i de fapt faza, dar fac pe prostu' ca să pun la încercare convingerile sociale. Aici doar nu înțeleg. Cum se întâmplă așa ceva? De ce ai face asta?

Mă rog, acum am să mă închei postarea abrupt. Nu-mi place să mă gândesc foarte mult la chelii.

Care dracu-i faza cu balena albastră?

Am să prefațez această postare prin a spune că cercetarea unor astfel de fenomene este o știință inexactă în cel mai bun caz. Internetul este plin de informații; atât de plin încât este foarte greu, dacă nu chiar imposibil pentru un om să le cuprindă în mod semnificativ. Sigur, poți intra pe Wikipedia să-ți faci o idee despre geopolitica unei țări sau un concept științific sau matematic (dacă reușești să-l găsești). Din păcate, balena albastră (jocul sinucigaș, nu mamiferul acvatic) este unul din chestiile mai ferite de ochii oamenilor de rând. Nișă e puțin spus; în ce privește informația ușor accesibilă, balena albastră constă în articole de pe site-uri tabloide care vor să bage proștii-n sperieți, comentarii de pe TPU, subiectul tratat în vlog-urile adolescenților cu prea mult timp liber (vlogărași cum am să le spun de-acum înainte), și nu în ultimul rând, forum-uri online. Spre surprinderea nimănui, vlogărașii oferă informații mai comprehensive decât site-urile tabloide. Totuși orice curios ar trebui să înțeleagă că balena albastră este o legendă urbană. Sigur, și ucigașul în serie care își ascundea victimele sub podeaua din casa lui era o legendă urbană... care până la urmă este documentată ca fiind un caz real. Ceea ce înseamnă că există o șansă mai mare de 0% ca și balena albastră să fie ceva real, cum am spus, informații insuficiente.

Pentru cine nu încă nu a aflat, balena albastră este (chipurile) un fel de joc de provocări, supranumit la noi în țară drept „jocul morții,” apărut inițial în Rusia, pe site-ul de socializare VKontakte. Subiectul a fost tratat în presa europeană, americană, rusească, chiar și la noi, cum de altfel am ajuns să scriu despre asta. Aș vrea să întăresc faptul că nu avem nimic confirmat referitor la fenomen. Chiar dacă poliția rusească atribuie balenei albastre 130 de sinucideri în rândul adolescenților, persoana găsită responsabilă pentru așa-numitul joc al morții, Filip Budeikin, a zis că numai 17 persoane au picat în mrejele sale, dar încă nu există legături clare dintre balena albastră și sinuciderile persoanelor cu pricina, sau oricare altele care, chipurile, au jucat balena albastră. Din nou vreau să întăresc natura îndoielnică a oricăror informații ale „jocului morții,” care mai mult este un joc de-a telefonul fără fir; avem surse diferite care oferă informații diferite, iar singurul lucru de care putem fi siguri este că nu putem fi siguri pe nimic din ce se zice despre balenă.

Totuși ia de-aici o compilație digestivă, în caz că ești curios, sau îngrijorat pentru copiii tăi. Ciudatule...

Care-i faza cu balena albastră, și de ce i se zice așa?

Numele de balena albastră se zvonește că face aluzie la fenomenul de sinucidere al balenelor albastre, care atunci când sunt prea bătrâne naufragiază intenționat pe uscat și așteaptă să moară. Alte nume cunoscute sunt f57, marea balenelor, casa liniștită, sau trezește-mă la 4:20. 4:20 este un alt termen asupra căriua au apărut legende urbane, care în fapt reprezintă un nume de cod folosit de elevii liceului San Rafael din California în jurul anului 1971; la ora respectivă ei se adunau să fumeze iarbă. În mod curios, nu s-a gândit nimeni să lege jocul balena albastră de consumul de canabis. Nu că ar trebui, având în vedere că singura legătură este sintagma 4:20, și niciuna dintre provocări nu te pune să fumezi.

O struțocămilă jumătate joc cu provocări, jumătate cult din care nu ți se permite să ieși sau să discuți despre el cu alții, mitul balenei albastre a provocat panică în întreaga lume, sau în Rusia, Republică, România și alte țări apropiate, în funcție de cine-ți dă informația. Participanții doritori trebuie să aibe cont pe VKontakte și să posteze un status cu un hashtag cu numele jocului, după care vor fi contactați de așa-ziși curatori, li se vor explica regulile, iar pe parcursul a 50 de zile vor primi 50 de provocări dubioase, cea finală fiind să se sinucidă. Dacă te tragi pe cur curatorul te va amenința că știe unde stai și-ți va omorî familia. Dacă ești puștan necopt pui botu' la aberații de genul, așa că te sinucizi. Motivația pentru pornirea trendului este neclară. Ce-am aflat eu este că tipul care a început toată faza vroia (știu, n-am scris corect, deal with it!) să se sinucidă și să „ia cu el” cât mai mulți copii. Alte surse spun că Filip susține că le-a oferit tinerilor ceea ce nu au putut găsi în viețile lor: înțelegere, eliberare, rahat pe varză. Personal, mă întreb cât de prost să fii să faci un set de reguli și provocări complicate doar ca să obligi pe cineva să se sinucidă. Conform zvonurilor, omul avea acoliți, acei așa-ziși curatori. Mai multă treabă făcea dacă-și trimitea minionii să asalteze conturile copiilor cu mesaje de genul „ce față ai, sinucide-te!”, sau să comenteze la orice status sau poză cu „omoară-te-n pizda mă-tii de fagot, că nu-i pasă nimănui cum te simți/ce mănânci/unde te duci în vacanță/cât de mult îți iubești pisica!”

Care sunt regulile și provocările și cum poți să joci și tu?

Trendul balena albastră a fost în vogă prin anii 2015-2016, dar noi de-abia acum am aflat de el. Este puțin probabil că mai găsești vreun curator, presupunând că în trecut a fost posibil. Repet, claritatea și gradul de credibilitate al informațiilor pun balena albastră la nivelul de legendă urbană, de mit. Sigur, poate au postat unii tineri poze cu tăieturi cu lama și hashtag-ul balena albastră, dar e tot atât de posibil, ba chiar mai probabil, ca aceasta să fie o cerșetorie de atenție din partea unor adolescenți instabili și teribiliști. Dacă vrei să încerci, fă-ți cont pe vk.com și vezi ce se întâmplă. Recomand să folosești un proxy dacă ești slab de înger și cineva chiar încearcă să te sperie postându-ți locația pe care o află din adresa ta de IP. Dacă nu înțelegi ce-am spus în propoziția precedentă, îmi pare rău, dar postarea asta e și-așa destul de lungă; n-am să încep să detaliez cum funcționează internetul.

Cele 50 de provocări n-ai să le găsești cu o simplă căutare pe Google. Am încercat. Totuși, ne vine în ajutor un comentariu pe un forum de pe Reddit, de la un postache care a avut bunăvoința să împărtășească ce știe cu restul lumii. Nu știu cine-i omul, sau dacă a jucat balena albastră. Provocările variază de la teribiliste la macabre, la un absurd ridicol. Iată o listă cu aceste provocări, traduse din rusă în engleză în română și adnotate de mine:

1. Crestează-ți în mână textul f57 și trimite o poză curatorului.
2. Trezește-te la 4:20 (dimineața) și uită-te la videoclipuri psihedelice și horror trimise de curator
3. Crestează-te de 3 ori de-a lungul venelor, nu foarte adânc, și trimite o poză curatorului.
4. Desenează o balenă pe hârtie. Trimite o poză curatorulu.
5. Dacă ești gata să devii balenă, crestează-ți cuvântul DA pe picior. Dacă nu, taie-te de mai multe ori.
6. Ceva probă cu cifru (probabil primești un cod de la curator și trebuie să faci ceva cu el).
7. Crestează-ți f40 pe mână și trimite o poză curatorului.
8. Scrie #sunt_o_balenă (dar în rusă) pe status-ul de VKontakte.
9. Trebuie să-ți înfrângi teama (nu știu ce ar trebui să însemne).
10. Trezește-te la 4:20 și du-te pe un acoperiș de pe o clădire înaltă.
11. Crestează o balenă pe mână și trimite poză curatorului.
12. Uită-te la videoclipuri psihedelice și horror toată ziua.
13. Ascultă muzica pe care ți-o trimite curatorul.
14. Crestează-ți buza.
15. Înțeapă-te de mai multe ori cu un ac în mână.
16. Provoacă-ți durere și greață.
17. Stai o vreme pe cel mai înalt acoperiș pe care îl găsești.
18. Stai o vreme pe un pod.
19. Cațără-te sau încearcă să te cațeri pe o macara.
20. Curatorul verifică dacă ești de încredere (probabil aici îți trimite un mesaj cu adresa ta ca să te sperie).
21. Vorbește cu o balenă (un curator sau alt „jucător”) pe Skype.
22. Șezi pe un acoperiș cu picioarele atârnate.
23. Altă probă cu cifru.
24. Probă secretă (Asta-i tot ce zice, fără alte informații. Dacă ai un gând de genul „cum pula mea, nu-s toate probele secrete? Cum căcat nu știe de asta, dar știe de restul?”, stai liniștit, e doar partea rațională a creierului tău. Îmi pare bine că-ți funcționează.)
25. Altă conversație cu o „balenă.”
26. Curatorul îți spune data morții tale, iar tu trebuie s-o accepți.
27. Trezește-te la 4:20 și mergi pe niște șine de tren.
28. Nu vorbi cu nimeni toată ziua.
29. Depune jurământ că ești o balenă.

De la 30 la 49 probele implică trezitul la 4:20 și vizionarea de filme horror trimise de curatori. Trebuie să te tai pe corp în fiecare zi și să vorbești cu balena.

În fine, provocarea 50 din ziua 50 este să te sinucizi. În comentariu scrie să sari de pe o clădire, dar cică poți și să te arunci în fața unui tren.

Astea-s provocările, cel puțin din ce am reușit să găsesc. Probabil le-a scris vreun puștan din lipsă de ocupație și au rămas prin analele facebook-ului rusesc. De ce spun asta? Pentru că în viață este important să recunoști monotonia realității, ceea ce înseamnă că majoritatea chestiilor care te intrigă au la bază o explicație banală. Se mai numește briciul lui Occam: cea mai simplă explicație e de multe ori cea mai probabilă. N-are rost să-ți faci filme în cap dacă n-ai informații clare. Nu fii un idiot conspiraționist cu tichie din folie de aluminiu.

Totuși, ce să faci ca părinte îngrijorat?

Păi, dacă odrasla ta pune statusuri depresive pe facebook, își taie venele, trage lipici, pierde nopțile, sau pune poze cu venele tăiate și hashtag-ul balena albastră, am vești proaste. Tu ești de vină, nu balena albastră. Copilul ăla nu joacă balena albastră, ci doar se folosește de teama instigată de mass-media pentru a șoca și a atrage atenție și a manipula. Avea probleme dinainte de afla de balenă, iar tu nu ai fost în stare să-i fii alături, să construiești o relație bazată pe încredere și comunicare cu propriul copil, așa că te speli pe mâini de partea ta din vină blamând un bau-bau născocit de presă.

Dacă tânăra ta odraslă se sinucide, problema nu e un joc stupid descoperit cu 50 de zile în urmă. Sinucigașii nu își iau zilele imediat după primul gând. E nevoie chiar de câțiva ani până ca aceste gânduri să fie puse în practică. Evident, nu toate cazurile de depresie sinucigașă se datorează faptului că părinții persoanei afectate sunt de căcat. Dar să nu fii părinte de căcat ajută. Pentru asta trebuie să muncești din momentul în care devii părinte, nu abia atunci când afli de o problemă care dracu știe cât a rămas neobservată pentru că tu ai fost prea ocupat să-ți neglijezi copilul, sau să-l răsfeți, sau să-ți impui tiranic autoritatea.

Și dacă cineva îți sperie pruncul că știe unde stă și o să-i omoare familia, spune-i naibii să stea chill, că până și un pulău de pe internet care îndeamnă oamenii să se sinucidă are lucruri mai bune de făcut decât să ia avionul/autobuzul/taxiul până în țara/orașul/cartierul în care stă și să omoare familia unuia care nu i-a urmat instrucțiunile tâmpite.